Nu e bine să lauzi un film / o carte / un spectacol din prima frază de cronică. Nu e „profi”. Dar prefer să încalc regula și să mă asigur că vei vedea, cumva, cândva, Laurence Anyways, pentru că e un film pe care pur și simplu nu ți-l poți scoate din minte. Ca poveste, ca personaje, ca replici, ca stil, e genul de film care apare (foarte) rar în istorie. Dacă ar fi să trag linie și să subliniez câteva titluri care au „lovit” cinema-ul pe linia romanței realiste, cerebrale, Laurence Anyways al foarte tânărului Xavier Dolan ar trebui să stea lângă The Bridges of Madison County sau Hiroshima Mon Amour. O spun fără nici o ezitare.
Un motiv pentru care Laurence Anyways e atât de bun (și pentru care a luat în 2012 premii și nominalizări mai ales la Cannes și Cézar) e forța fantastică cu care apasă pe fiecare milimetru de poveste. Iar povestea – ca să vezi de unde poate veni atâta forță cinematografică – cuprinde relația incredibil de întortocheată dintre un bărbat care vrea să fie femeie și iubita lui, care suportă această tranziție. Nu-mi vin acum în minte filme care să fi atins un subiect asemănător – deși e comun cel puțin genului noir și musical-ului (iar aici mă gândesc la un Hedwig and the Angry Inch al lui John Cameron Mitchell) –, dar oricum nu universalitatea poveștii e cheia aici.
Laurence Anyways e un film cu și nu despre, iar acest cu este lupta înfricoșător de complicată a transsexualului cu sine însuși. Și, simultan, cu o femeie care trăiește un mare chin: de a iubi un bărbat atât de mult, încât să nu-i pese că el a devenit, între timp, femeie. Sau să-i pese atât de mult, încât să joace ea rolul bărbatului (de unde și prescurtarea genială a numelui ei – „Fred”). Iubirea lor se încarcă de tensiune, de durere și, ca de obicei în asemenea cazuri, speranțele le sunt ținute în șah de o societate care nu acceptă decât normalul. Adică noțiunea de normal.
Știm bine că, atunci când tema este tabu, regizorul e ostentativ cuminte și evită „scenele alea”. În cazul lui Xavier Dolan, însă, cumințenia e inutilă, pentru că impactul devastator al filmului vine strict din felul în care aruncă povestea pe ecran. Din primele minute ale acestui film de trei ore, camera de filmat invadează intimist fiecare scenă și o dinamitează prin explozii de energie actoricească. Având în vedere că esența poveștii e tocmai „chimia” dintre cei doi parteneri (una sălbatică, densă, epuizantă), fiecare emoție ia foc pe ecran. Extaz, furie, tristețe, vorbe grele, remușcări, toate sunt jucate la cote uriașe, cu contorsiuni psihologice și încleștări ca într-un spectacol de dans contemporan. Replicile se succed intens și, fiindcă sunt scrise sclipitor (de același Xavier Dolan), te iau cu asalt și te obligă să le digeri rapid, altfel riști să pierzi ritmul.
Rar vezi așa ceva în filme; de fapt e ca-n teatru (într-unul bun, precizez), în care actorii joacă lângă tine și fac din fiecare scenă una best of. Filmul e, fără îndoială, un spectacol actoricesc, extrem de creativ din punct de vedere naturalist, cu gesturi și grimase care îți rămân pur și simplu întipărite în minte. La toate astea se adaugă muzica (ascultă de pe coloana sonoră măcar If I had a Heart și A New Error și convinge-te că filmul e un mare cadou muzical) și imaginea, prin compoziții fotografice bazate pe culori tari, unghiuri ultra-wide, metafore și subiecte abstracte. E ceea ce transformă acest film într-o experiență greu de povestit, de care se face „vinovat” un regizor care n-a împlinit nici 30 de ani. Jos pălăria.
Canada – Franța, 2012, 168’
Regie: Xavier Dolan
Scenariu: Xavier Dolan
Imagine: Yves Bélanger
Distribuție (parțial): Melvil Poupaud; Suzanne Clément
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2013, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2013
