Amintiți-vă cum erau filmele de suspans în anii ’50-’60. Pătimașe, teatrale, frumoase ca niște tablouri. Apoi a venit Jaws, în 1975, al lui Spielberg, care a spulberat tot și a schimbat la față cinema-ul, ca industrie, și thriller-ul, ca specie. Amintiți-vă cum era muzica în filmele primelor decenii de secol XX – lăcrimoasă în drame, jucăușă spre silly în comedii sau triumfală spre asurzitor în filmele cu război. Apoi a fost The Graduate, în 1967, al lui Mike Nichols, care a revoluționat funcția muzicii, ca element de contrast. Și amintiți-vă cât de naive, cartoon-like erau efectele vizuale din multe SF-uri ale anilor ’60. Apoi a fost Alien al lui Ridley Scott, în 1979.
Cam așa se întâmpla în 2001 cu umorul în cinema, odată cu Amélie și, pe aceeași linie, cam același impact cred că îl avea, începând cu 2015, filmul lui Jaco Van Dormael, Le tout nouveau testament, propunerea Belgiei pentru Oscar 2016. O spun cu destul de multă convingere, fiind sigur atât ieri, în timpul proiecției din Les Films de Cannes a Bucarest, cât și azi, în timp ce scriu, că eu, unul, n-am mai văzut așa ceva. Cel puțin în ultimii 10 ani. Așa stil, așa poveste, așa mod savant și totuși simplu de a spune povestea. Și, mai ales, cred că rar am văzut un mai mare risc la nivel de scenariu.
Deci, Le tout nouveau testament. Fiți gata.
Dumnezeu cică trăiește în Belgia. Stă toată ziua pe canapea, în șlapi și-n halat, bea, râgâie, înjură, are o nevastă idioată și o fetiță isteață foc, pe care o bate zilnic. E un Dumnezeu cu litere mici, fără nici o sfințenie, iar biroul lui e un fel de depozit de sertare, în mijlocul căruia e un calculator ca vai de el: baza de date a omenirii. Într-o zi, fetița lui descoperă pe calculator crimele din lume și își dă seama că toate au loc cu voia lui Dumnezeu. Revoltată, face un lucru șocant, total interzis de tatăl ei: le trimite tuturor pământenilor un SMS, în care le spune cât timp mai au până mor. Apoi, pleacă de acasă și, întocmai ca fratele ei, Hristos (care, în film, e o statuetă vorbitoare, pe un dulap…), alege niște apostoli, la întâmplare, pe care îi pune să scrie un Nou Testament. Dar, din păcate, fiecare apostol e un mare trist, un mare apatic, fiind, deci, exponențial pentru felul în care mulți dintre noi am ales să trăim, azi. Însă actul de a scrie o nouă Biblie, una conține cele mai simple lucruri din lume, este, pentru acești apostoli o șansă de a-și limpezi viața. Înainte de moarte, care e clar stabilită prin SMS.
Nu știu voi, dar eu, să știu că mai am 20 de minute sau 20 de ani până când mor, mi-aș reconfigura, involuntar, toată viața. Ei bine, asta se și întâmplă în filmul lui Van Dormael: o reconfigurare din temelii a întregii lumi. Dintr-o dată, nimeni nu mai aleargă după nimic. Războaiele se opresc și fiecare om, care a avut vreodată o dorință, lasă tot și o împlinește. E o relaxare totală în raport cu viața, o potolire mondială a gândurilor, o orientare spre odihnă și iubire. N-ai cum să nu zâmbești la astfel de utopii drăgălașe, pe care e imposibil să le vezi posibile, dar care, culmea, în capul nostru sunt tot timpul scopuri reale. Iată, deci Noul Testament în viziune belgiană. Unul în care fiecare face ce-l taie capul, fără frică de moarte. Răul scade și speranța de viață crește, paradoxal, în ciuda faptului că data morții e bătută în cuie. În plus, țineți cont că legătura dintre Dumnezeu și lume se face, aici, printr-o mașină de spălat, că soția lui Dumnezeu șterge praful în fiecare zi de pe Hristos și că Dumnezeu, coborât printre oameni, suferă din cauza legilor pe care el însuși le-a făcut, din pur sadism. După care înjură.
Eu cred că orice regizor se poate lua cu mâinile de cap în secunda în care vede un asemenea scenariu, pe hârtie. Până și Tim Burton sau Iñárritu s-ar simți încurcați. Riscul de a te înhăma la o astfel de trăznaie narativă e uriaș, în raport cu șansele să-ți iasă. Van Dormael, pe care mulți îl asociem strict cu multi-premiatul Mr. Nobody, din 2009, izbutește, de fapt, mult mai mult decât în povestea copilului din gară. Aici, în Le tout nouveau…, creativitatea scenariului determină o creativitate furtunoasă a regizorului, care nu vede o problemă, să zicem, în a folosi holograme cu schelete de pești lângă gorile care sărută femei. Limitele estetice se sparg cu succes la Van Dormael și nu poți decât să te minunezi când vezi câte drumuri deschide o idee: cum ar fi dacă am ști când murim? Iar „drumurile” sunt la nivel de stil, situație, limbaj, de structură a personajului, într-un tempo rapid și cursiv. Nu e timp de pierdut, nici măcar cu o scenuță, astfel că fiecare personaj – și nu sunt puține – e caracterizat prin esențializări și salturi iuți de la limbaj la comportament, de la înfățișare la biografie. Sunt deformate proporțiile; sunt accelerate contrastele, ca într-un quest comic, cu care trebuie să ții pasul de rapid ce e; registrele estetice sunt grotești, lirice, sublime, neutre; e plin de citate din alte filme și, descoperindu-le, acum râzi, acum cazi pe gânduri; sunt răsturnate principiile realiste ale cinema-ului, fiind înlocuite cu fantezie comică în stare pură. De fapt, nici nu simți nevoia de realism într-o astfel de poveste. Umorul e deștept, alert, concentrat, are multă literaturitate și e bazat pe tautologia voită între replică și ilustrarea replicii. Exact ca în Amélie sau, ca să înțelegeți mai bine, ca în Forrest Gump. Totul pare posibil la Jaco Van Dormael, ceea ce face din Le tout nouveau testament un exemplu de recupare a unei idei importante în cinema: pe ecran, totul e posibil.
Nu fugiți de film, nu e blasfemic. Deloc. Dumnezeul cu șlapi contează, aici, doar ca vehicul pentru mesajul de iubire și simplitate al filmului, care vă va încălzi inimile. În plus, se râde la film aproape la fiecare scenă, deci nu vă refuzați două ore de distracție deșteaptă pe seama morții. Garantez asta.
Filmul mai rulează la Cinema „Pro” luni, 26 octombrie, ora 18.15.
Belgia, 2015, 113’
Regie: Jaco Van Dormael
Scenariu: Thomas Gunzig; Jaco Van Dormael
Distribuție (parțial): Benoit Poelvoorde; Yolande Moreau
Imagine: Christophe Beaucarne
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, 2015, București
Articolul a fost publicat inițial pe www.artactmagazine.ro, octombrie 2015
