Nu știu de ce, dar, după atâția ani de mers la TIFF, îmi încep fiecare text cu o concluzie. Ca și când, brusc, m-a lovit înțelepciunea de veteran, cu barbă albă și priviri grave. Așa că iat-o, concluzia: la TIFF, lumea e mai bună, parcă. Mai liberă, mai matură. Plutește în aer un fel de emoție de tabără, de excursie, un feeling de „unii și aceiași” indiferent că vorbim de înghesuiala din „Victoria” sau de frigul din Unirii. Încă e tânăr TIFF-ul, încă are energia începuturilor, iar asta se reflectă în faptul că puțini sunt cu capsa pusă, puțini fac scandal la coadă și puțini se supără dacă îi lovești cu cotul, din greșeală, în sală. Din fericire, TIFF-ul încă este toate astea la un loc.
Filmele de mai jos, chiar dacă nu-s egale ca valoare (de parcă ar exista așa ceva), au transmis sau, mai bine zis, mi-au transmis mie aerul autentic de TIFF. Aer care presupune raportarea liberă și matură a publicului la ’nșpe mii de feluri de cinema, fără a comenta de ce filmul cutare e pe stilul cutare, când putea să fie altfel. Asemenea probleme și abordări „ocoșe”, din câte am stat să studiez printre spectatori timp de ani de zile, n-am prea întâlnit. Și nici n-aș vrea să întâlnesc, altfel n-ar mai fi TIFF, așa cum îl știm. Atitudinea generală înainte de intrarea la un film e „hm, hai să vedem ăsta cum e?” Ceea ce e OK, credeți-mă.
Lecția / Urok / The Lesson
Bulgaria, zilele noastre. O mamă, profesoară de engleză, luptă din răsputeri să-și salveze casa din mâinile executorilor bancari. Apelează la cămătări, ia bani dintr-o parte ca să dea în alta, nu doarme și nu scapă nici o ocazie de a-și acoperi, fie și cu o lețcaie, datoriile pe care soțul pierde-vară i le-a făcut din prostie. E o luptă contra-cronometru, de scrâșnire din dinți pe muchie de cuțit și de intuire disperată a avantajelor, ceea ce o aruncă pe femeie într-un joc complicat și, mai ales, periculos.
Nu cred să mai fi văzut, în ultimii ani de cinema, un erou mai decent și, totuși, mai bătăios decât profesoara din Lecția. Deși are în toate scenele motive să țipe de nervi și de frică, totuși mama tace de fiecare dată ca și când nimic nu s-ar întâmpla, ca și când n-ar afecta-o. Nu-și urăște soțul, nu-și ceartă elevii la școală, cu toată că își bat joc de ea și îi fură bani din poșetă, nu plânge, nu râde, doar tace. E, de fapt, o tăcere teribil de fierbinte, iar răul mocnit în spatele zâmbetelor ei și în spatele grimaselor de împăcare cu viața e transformat, de această mamă, în pură determinare. La cât de mult tace și la cum ascunde durerea, aș putea zice – pentru cei care ați văzut Drive sau Only God Forgives – că femeia asta e un fel de Ryan Gosling în variantă feminin bulgărească, dacă excludem, firește, pumnii și cuțitele…
E un merit important al scenariului faptul că reușește să centreze totul pe firea de oțel a femeii, caracterizând-o nu doar direct, prin gesturi, ci și indirect, prin mizeria din jur. Filmul devine, în esență, un one-woman-show aventuros, cu valențe de thriller sec, care propulsează acest caracter feminin extrem de solid până într-acolo încât pare un supererou moral, aproape neverosimil. Nu cred că eram singurul, în sala de film, care-și dorea ca povestea să fi fost reală și, deci, să am confortul că asemenea oameni buni chiar există pe lume. În plus, jocul actoricesc superb al protagonistei (Margita Gosheva) e atât de expresiv în glacialitatea sa de tip mască, încât reușește să degaje și să ofere intensitate pentru toate situațiile în care apare. Pentru ritmul de thriller aproape în totalitate lipsit de acțiune; pentru finețea de a jongla exclusiv cu semnificații subînțelese, sugerate, nu arătate; pentru umorul trist și pentru mesajul uman, perfect potrivit prin situații întrepătrunse, la finalul filmului – sunt de părere că Lecția e o lecție de cinema. Nu-l ratați nici acum, la TIFF (mai ales că e în competiție) și nici când va intra în cinematografe.
Filmul mai rulează vineri, 5 iunie, ora 12.15, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 20.45, la Cercul Militar.
Bulgaria – Grecia, 2014, 95’
Titlu original: Urok / The Lesson
Regie: Kristina Grozeva; Petar Valchanov
Scenariu: Kristina Grozeva; Petar Valchanov
Imagine: Krum Rodriguez
Distribuție (parțial): Margita Gosheva; Ivan Barnev
Melody
O tânără fără adăpost, visând să aibă propriul salon de coafură și o femeie în vârstă, bogată dar bolnavă, visând să aibă un copil. Pe amândouă soarta le unește neprevăzut, transformând-o pe tânără în mama-surogat pentru copilul femeii bolnave. Prețul compromisului e mare, dar visul fiecăreia – salonul, în cazul fetei, și viața de mamă, în cazul femeii – pare suficient pentru a le determina să ducă la capăt experimentul. Nici una, însă, nu își va închipui câtă dramă poate genera această poveste aparent „în regulă”. Pe de o parte, tânăra se trezește în postura tragică a mamei care va renunța la propriul copil, iar pe de altă parte femeia în vârstă, din ce în ce mai bolnavă, trebuie să accepte că nu va apuca nici măcar nașterea copilului.
Dramă pur-sânge, cu doar două personaje, cu acțiune minimală ce ar putea la fel de bine să fie teatru într-un singur act, Melody e unul din cele mai simple filme pe care le-am văzut în ultimul timp. Simplu nu neapărat calitativ, ci structural, adică creat pe o relație de conflict clară între personaje. Tânăra e ceea ce n-a fost niciodată femeia în vârstă – statut și prestanță –, iar femeia n-ar putea avea niciodată ceea ce are tânăra – copil și sănătate. E o polarizare netă și o ciocnire puternică de idealuri, ce scoate la iveală frustrări, minusuri, tactici. E, aici, o mică bătălie a creierelor, dusă lent, dar întotdeauna transparent. Scenariul, de fapt, cred că are acest merit de a expune conflictul direct, fără aproximări; fiecare personaj spune tot ce gândește și-și consumă lupta pe fiecare front, fără resturi. Totul e frontal, intens, verbalizat, ceea ce face ca întreg filmul să fie o expunere curată de caractere. Cele mai multe scene sunt schematice, ultra-simple ca structură. Reduse la nivel de șoaptă, ele sunt aproape în slow-motion, intenționat sentimentale, dar, dacă nu vă convine acest gen de schematism narativ, aproape banal, fiți siguri că cine a făcut acest film – tânărul belgian Bernard Bellefroid – va lucra din ce în ce mai bine la următoarele. Cine începe schematic, demonstrează că are o bază solidă pentru creativitate, în proiecte viitoare. E un fel de principiu care se cam adeverește.
Filmul mai rulează joi, 4 iunie, ora 17.30, la Cinema „Victoria” și Duminică, 7 iunie, ora 12.30, la Cinema City 4 Iulius.
Belgia – Luxemburg – Franța, 2014, 94’
Regie: Bernard Bellefroid
Scenariu: Bernard Bellefroid; Carine Zimmerlin; Anne-Louise Tridivic
Imagine: David Williamson
Distribuție (parțial): Rachael Blake; Lucie Debay
