Sunt două feluri de a vedea acest film: rămânând până la capăt sau plecând pe la mijlocul proiecției. Din păcate, paradoxul e valabil pentru că după primele 20-30 de minute deja ești pătruns în totalitate de „temperatura” acestui eseu stilistic, pe nume Leviathan și ai putea, după ce pleci, să intuiești restul filmului. Mă voi explica.
În sinopsis, filmul este o „examinare cinematografică viscerală a realității”. Nu este o exagerare, documentarul într-adevăr te lovește din prima secundă, cu o filmare haotică, plină de întuneric; cu zgomote metalice și cu apă rece care parcă te stropește în fotoliul de spectator, cu bucăți de amănunte din care nu înțelegi mai nimic și care fac parte din viața de zi cu zi a unui vas de pescuit. Asta și este povestea: aventurile de rutină ale unui vas de pescuit, filmate noaptea, cu pescari care sunt prea ocupați cu funii și năvoade ca să mai vorbească frumușel în fața camerei. Documentarul e, deci, în mod firesc un amestec violent de detalii, care transpun fidel viața pe vas. Imaginea este, pe bună dreptate, un studiu al întunericului și al detaliului neliniștitor, al zgomotelor care nu știi de unde vin. Camerele filmează cele mai nefilmate scene (pești în agonie, măruntaie în apă, pescăruși în miezul nopții), din cele mai neexploatate unghiuri de filmare, cu susul în jos, epuizant – un fel de Irréversible al lui Gaspar Noé, doar că e pe mare. Practic, scopul este de a crea nu imagini ale lucrurilor, ci percepții asupra lor; percepții coșmarești, care fac ca imaginile să îți rămână în minte ca un vis. Demersul este suprarealist și își face loc cu greu în mintea spectatorului.
Și, acum, înainte de încheire, să revenim la ideea de dinainte: plictiseala. E un pic ciudat ca tocmai un film intens ca Leviathan să plictisească, dar exact asta se întâmplă pentru că fiecare scenă durează mult peste pragul care confirmă receptarea ei deplină de către public. Dacă ar fi fost mai condensat, să zicem de lungimea unui mediumetraj, probabil filmul ar fi avut efect colosal. În schimb, are un efect construit, adică te străduiești să-ți placă, învingându-ți lipsa (justificată) de răbdare.
Franța, 2012, 87’
Regie: Véréna Paravel; Lucien Castaing-Taylor
Scenariu: Véréna Paravel; Lucien Castaing-Taylor
Imagine: Véréna Paravel; Lucien Castaing-Taylor
Distribuție (parțial): Brian Jannelle; Adrian Guillette
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2013, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2013
