Rebengiuc, Râlea și Kordonsky sunt nume pentru care sute de oameni ar fi în stare să se înghesuie într-o sală și să suporte lipsa de aer și nădușeala. S-a întâmplat ieri, la spectacolul Marmură al lui Yuri Kordonsky, cu Victor Rebengiuc și Marian Râlea pe scenă. Practic, în mintea tuturor celor pentru care teatrul e profunzime și finețe, cele trei nume tocmai asta înseamnă, atunci când sunt rostite: garanția profunzimii. Și o spun chiar dacă nu mă declar fan al spectacolului – deși sunt fanul definitiv al celor trei nume –, fiindcă nu cred că a fost tocmai capodopera pe care o aclamau, recent și cu desuetudine, unii cronicari… care parcă își scriu cronicile cu pana de gâscă.

Marmură

Doi bărbați într-un turn, în Roma antică, sau undeva lângă Roma antică. Din cine știe ce ordin, cei doi sunt închiși aici, în acest turn, ale cărui zăbrele îl fac să semene cu un fel de colivie. De fapt, cei doi „locatari” nu par a fi nici ei prea diferiți de niște păsări, întrucât toată ziua și noaptea vorbesc de parcă ar cânta. Le place să se audă vorbind, petrec ore în șir trăncănind, însă este o trăncăneală puțin diferită de cea pe care o știm noi. Nu e chiar schimbul de idei plictisite, spuse cu colțul gurii la un pahar. De la un cuvânt la altul și de la o frază la alta, cu o ardoare care atinge paranoia, cei doi bărbați – barbarul Publius (Rebengiuc) și romanul Tullius (Râlea) – își examinează condiția de oameni izolați. Nu le-a mai rămas decât plăcerea punerii de întrebări și a căutării de răspunsuri. Își sondează reacțiile, de parcă s-ar opera unul pe altul cu bisturiul, caută subiecte de polemică acolo unde ar fi imposibil să existe și își interoghează, până la epuizare, rostul pe pământ. De unde vin, de ce vin de acolo și nu din altă parte, care e sensul artei, de ce noaptea cu o curvă e la fel cu noaptea fără curvă, de ce o noptieră rotundă e mai bună decât una pătrată, de ce marmura e cel mai bun material în care se poate sculpta, de ce frumosul e altfel, acum, decât pe vremea poeților Horațiu și Ovidiu, etc.

Dacă toată dialectica asta agravantă vă amintește de Republica lui Platon, e pentru că, în Marmură, totul se reduce la lupta dintre creiere. La chinul de a găsi un sens și, imediat după, de a-l pune la îndoială. Dar, spre deosebire de Platon, autorul piesei (Iosif Brodski) scoate personjele din contextul fertil al antichității și le aruncă într-o postmodernitate cu tabletă și telefon, care nici absurdă nu mai poate fi. Aici nu mai sunt decepții abisale din mari așteptări, ca la Beckett. Cei doi bărbați, încuiați în decorul-colivie (de o tristețe și goliciune tulburătoare, pentru care scenografa Nina Brumușilă își merită mențiunea), sunt „păsări” care n-ar ști să zboare dacă le scoți de acolo. N-ar ști să trăiască în lume, așa că tot ce mai pot face, în această epocă post-post-orice, e să-și amintească de lume. Ei știu să discute viața, nu s-o guste. Ca și noi, cei de azi, ei sunt oamenii izolării, ai ieșirii din realitate. Și nici prezența clasicilor – prin mulțimea de busturi, din scenă, și prin pomenirea lor care mereu începe cu „bine spunea poetul…” – nu aduce vreun strop de sens.

„Minți minunate”, asta spunea Kordonsky despre Rebengiuc și Râlea, pe care îi vede perfecți pentru cele două roluri de filosofi. Practic, cei doi fac tot posibilul ca acest text greoi ca ideație, dificil de urmărit, să transmită cât mai mult sens către public. Ambii au înțeles ridicolul trist al personajelor, așa că n-o să vedeți un spectacol cu of-uri și priviri patetice în tavan. Din contră. Marian Râlea are acel ton copilăros, pătimaș, piperat cu acea smiorcăială amuzantă pe care doar el știe s-o facă din gest, voce și priviri. Victor Rebengiuc, în schimb, e un neastâmpărat care nu știe nici să tacă, nici să stea locului. Are o vivacitate de om pus pe jar, vesel, trist, preocupat, care împunge aerul cu mâinile la fiecare vorbă și care, vă asigur, o să vă facă să uitați că are „doar” 83 de ani.

Iar acum, marea concluzie: sunt șanse să nu vă placă spectacolul. În cazul în care n-aveți obiceiul să citiți dialectică, eseuri și interviuri cu mari intelectuali, și în cazul în care n-aveți acea plăcere a cotrobăirii după nuanțe filosofice, o să vă foiți în scaun. Plictisire clasică. Marmură e 90% text și 10% actorie, deci sunt șanse să vreți mai mult și să nu primiți. Din păcate, având în vedere acest text foarte liniar și dens, ca ideație, mai bine de atât nu se poate. Mai bine, actoricește, și mai cursiv, regizoral, nu se poate, căci vorbim de un Yuri Kordonsky care stăpânește bine ritmul scenic și care a semnat până acum titluri puternice, deja istorice, ca Îngropați-mă pe după plintă sau Căsătoria. Așteptați-vă, deci, ca dinamica spectacolului să vină din felul în care se alcătuiesc ideile, nu din poveste. Nici chiar umorul n-are cine știe ce savoare; e de modă veche, în mod intenționat de modă veche, așa că nu se râde. Cel mult se zâmbește. Prin urmare, vă recomand Marmură doar dacă vreți, vorba unui profesor de-al meu, „să vă puneți neuronii pe bigudiuri”. Alminteri, distracția și râsul sunt altundeva, departe.

Regie: Yuri Kordonsky
Dramaturgie: Iosif Brodski
Scenografie: Nina Brumușilă
Distribuție: Victor Rebengiuc; Marian Râlea
Producție: Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, București
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Cosmin Ardeleanu

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2016