Șureanu, 2013. Eram la teleschi, cu un elev pe care îl pregăteam să urce pentru prima oară cu înspăimântătoarea instalație, când, dintr-o dată, o mână mă bate pe umăr. Îmi întorc capul. O doamnă.
-„Nu vă supărați, cât e ora?”
– „70 lei”, zic.
– „Nu-nu, cât e ceasul?”
– „Mă iertați… Doișpe jumate…”
Iată, dragi prieteni, una din multele faze (bizare puțin spus) prin care, ca monitor de schi, am trecut de-a lungul anilor. Dacă vreți să aflați și altele, citiți mai jos. E un portret-pamflet al monitorului român, un portret onest, deconspirator, intim. Un portret care, că-mi place, că nu, îmi corespunde și mie.

Elvis

Frezat, gelat și, în mod șocant, fără căciulă pe cap, de dimineața până seara. N-are nici cască, nici fular, are doar freză. Și, în plus, ochelari de soare, fie viscol, fie ceață, ca un soi de Johnny Bravo al schiului românesc. Cu creierul, probabil, înghețat de gerul cotelor 2.000, monitorul Elvis nu gândește prea departe. Sau, din contră, gândește prea departe: ca monitor, se crede zeu. Unul din altă galaxie. E un star, un superhero, un hot shot și, fără să-și dea seama, prin orice gest sau privire, are impresia că e în filmulețele alea cu schiori de pe Vimeo. E desfăcut la geacă, are gulerul înalt și, nu știu de ce, dar schiază cu clemele deschise la clăpari (chestie văzută nu pe Vimeo, vă asigur, ci pe la noi prin țară). Biata făptură crede că bifează acea percepție generală că e cool să fii monitor, când, de fapt, ratează ținta și nimerește tragic în ipostaza de manelist, care pare deștept… până când deschide gura.

Angrosistul

Ați văzut vreodată un pastor care predică în fața a mii de oameni și care, culmea, îi mai și vindecă miraculos, pe loc, cu atingerea unui deget? Ei bine, eu am văzut și pot să spun că hristoși dintr-ăștia impostori există și în schi. Vorbim, dragi prieteni, despre monitorul angrosist, omul care pune pe schiuri, prin minune, o armată de naivi (cele mai mici grupuri sunt de 10-15 suflete…), ce stau să primească binecuvântata lecție de schi. Ca atare, îl veți recunoaște pe angrosist după cârnațul de elevi care coboară după el pe pârtie și care… aud și n-aud ce li se spune. Dovadă că primii care vin după el stau cât de cât pe schiuri, într-un plug chinuit, iar cei de la coadă se împleticesc, cad, plâng, rămân de izbeliște. Că, deh, monitorul e în față și nu poa’ s-ajungă la ei… De schi, evoluție și tehnică nici nu poate fi vorba: mai mult decât un plug tremurat, timp de o săptămână, elevii n-au cum să învețe. Așadar vorbim, dragi părinți, despre monitorul de tabără, de grup, de stațiune mare, de pârtie plată, de minciună frumos ambalată în diplome, bomboane și glumițe, care… vă face de bani mai iute decât ați crede.

Dirijorul

Un băț în mâna dreaptă, un băț în mâna stângă. E cu spatele la vale și cu fața la deal, spre elev. Ca noi toți, de altfel, când suntem la treabă. Diferența majoră pe care o aduce, însă, monitorul-dirijor constă în tăcerea mormântală cu care își umple discursul pedagogic. O tăcere vecină cu plictisul, mai ales la final de zi și la final de sezon, când cheful de a-i revela elevului tainele schiului alpin pare să-l fi părăsit pe veci pe istovitul monitor. Tot ce mai poate să facă, cu ultimele puteri, e să ridice bățul (ca ăia de pe portavioane, cu lumini în mâini, care semnalizează decolările) și să-i indice elevului când o margine de pârtie, când alta. Altfel zis, când o ocolire, când alta, folosind cel mult plugul cu punctare. Chef de alte „chestii” n-are, dorință de a încerca elemente noi, în schi, e aproape de zero la acest monitor și, în adâncul lui, speră ca fiecare nou elev pe care îl ia să știe deja plugul, ca să n-aibă de lucru prea mult… Fără îndoială, Dirijorul tace, tace și iar tace, fiind opusul a tot ce poate fi mai guraliv și emoțional în tipologia monitorilor – vezi, mai jos, Milițianul, Moșierul și Pătimașul. Așa că nu vă mirați dacă, atunci când îi cade elevul pe pârtie, în loc să urle „băi, frate, iar ai căzut? Păi de câte ori să-ți mai zic să nu aduni genunchii în plug?”, el o să îngâne, cu sfert de gură, „no, iar ai căzut?”

Milițianul răgușit

În mod categoric, e opusul Dirijorului. Țipă, trage, împinge, vociferează, bruschează, avertizează, înțeapă cerul cu bețele și e cât pe-aci să te pună să faci flotări, dacă nu-ți iese plugul. Practic, nu se prea diferențiază de comportamentul legitim agresiv al majorității antrenorilor de fotbal sau handbal, care-ți trag una după ceafă, dacă joci prost. Îl veți recunoaște după glasul răgușit, privirea veșnic încruntată și după reflexele de om încordat, aflat în gardă. Îi plac ironiile și sarcasmele și, în plus, te ia de sus dacă, Doamne-feri, nu ești un talent într-ale schiului. Are foarte rar umor de calitate pe buze și, s-o recunoaștem, nu e o plăcere să nimerești pe mâna lui… Iar dacă nimerești, asta se poate numi masochism involuntar, plătit nu cu puțini bani.

Pătimașul

Dacă-l scoli noaptea-n somn sau îi bați în ușa de WC, ca să-l întrebi cine știe ce chestie legată de schi, e posibil să nu se supere. Și veți conversa de parcă atunci ar fi OK să abordați subiectul. Pătimașul e atât de absorbit de schi, atât de stresat de calitatea lecției, atât de implicat în metodică și atât de mort-copt dedicat profesiei, încât crede că toți sunt ca el. Dovadă că pufăie și-și dă ochii peste cap, ca lovit de un mare necaz, dacă elevul nu face fix ce visează el să facă, dacă punctarea nu iese ca la carte sau dacă plugul e ezitant. Gesticulează enorm, vorbește tare spre urlat, sare dintr-o emoție în alta, ceartă și laudă cu toată vocea din piept, de-l aude toată pârtia. Are comportament de concurs, de război, de meci, de microbist supărăcios, ușor dus cu pluta și poate fi pe cât de avantajos să-i fii elev (dacă ai talent la sport), pe cât poate fi de dezastruos (dacă n-ai nici o legătură cu sportul).

Moșierul

Dacă nu ești monitor, mai greu îl depistezi. Dar e în fiecare stațiune câte unul. Moșierul își face simțită prezența – a se citi „își scoate ghearele” – exclusiv în clipa în care în stațiune apare un nou monitor sau o nouă școală de schi, care vrea să activeze. De obicei, Moșierul e veteranul, guru-ul, fruntașul de tradiție și își arogă, cu frustrare aproape violentă, statutul de staroste virtual al locului. „Dreptul la liberă asociere” sau „concurență” sunt termeni SF pentru acest monitor, care e pe cât de teritorial, pe atât de obtuz în raport cu ideea că nu monitorii decid cine, ce și unde lucrează, ci (ghinion!) managerul domeniului schiabil. În esență, Moșierul reprezintă acea veche stirpe a românilor de altă dată, antrenați în psihologia comunistoidă de monopol, de mică dictatură, conform căreia nu e loc pentru toată lumea și că unul conduce și alții se supun.

Infiltratul anonim

E monitorul cu sau fără licență, neintegrat în nici o școală, dar care se strecoară (ați ghicit, „la negru”) pe diverse domenii schiabile și care, în calitate de incognito, face tabere de schi din când în când și din loc în loc. E, practic, speculantul de vacanțe școlare, al cărui unic scop, pe timp de iarnă, e strângerea unui număr cât mai mare de învățăcei, pentru care se ocupă, contra cost, de transport, cazare, jocuri de cabană și lecții de schi. Totul, în vacanțe, când are și el liber de la job… Acuma, despre transport, cazare și jocuri n-o să comentez: sunt binevenite și n-au cum să nu le placă copiilor. Asta dacă într-adevăr au loc… Am văzut, în schimb, cum arată lecțiile și, mai ales, „metoda” monitorului inflitrat: vai și-amar, ca să mă exprim elegant. Imaginați-vă o combinație de Milițian și Dirijor, la care puteți adăuga aerele unui autoateștiutor care își desfășoară lecțiile prin demonstrație și imitație, nu prin explicare și înțelegere. Un fel de „bă, ia fiți atenți aici și faceți așa”, timp în care monitorul coboară în carving, iar copiii, săracii de ei, o rup într-un plug ca vai de el. Mai mult decât plug nici n-au vreo șansă să învețe: la 20 de copii, evoluția în schi e un vis. Așa că tehnica? E-o nerozie. Prețul? O nefericire.

Baby-sitter-ul

Monument de răbdare și de maimuțăreală obligatorie. Sărmanul om a păcătuit, pare-se, atât de grav în viața sa, încât e condamnat să aibă de-a face exclusiv cu copilași între 3-6 ani, cărora, vorba aia, li se unește casca cu clăparii. Nici n-au deschis bine ochii, nici nu știu ei mare lucru în afară de mama-tata-caca, dar sunt la ora de schi și li se spune în continuu „fă pizza!”. Vă imaginați, deci, cât chin e la fiecare centimetru de pârtie parcurs, timp în care, de de o parte, copilul cu picioare de gelatină nu știe care-i stânga, care-i dreapta, iar, pe de alta, monitorul face semne largi, se scălâmbăie, sare într-un picior. Tehnic vorbind, e monitorul cu proprietăți de mascotă. Și veți recunoaște biata creatură după armamentul din dotare: batistuțe în buzunar (pentru mucii kinderilor), bomboane, jucărele. Și, mai ales, îl veți recunoaște după faptul că la fiecare două vorbe strigă „pizza”. Om mai sătul de mâncare italienească, așadar, nu veți găsi nici în bucătăriile din cizmă.

Iepurele

E monitorul cu acte în regulă, cu geacă și legitimație, dar care, în clipa când se urcă pe schiuri, schiază la fel de bine ca cei care se dau cu sania. În traducere liberă, bietul om se dă, nu schiază, în stilul unui iepuraș care sare dintr-un viraj în altul, prin sucituri asudate, smuciri de corp și contorsiuni care țin de echilibristică, nu de tehnică. Da, are geacă și scrie „monitor” pe ea, dar parcă mai mult ca oriunde devine evidentă zicala că „nu haina-l face pe om”. Cu toate astea, îngrijorător este nu felul în care îi poate învăța pe alții să schieze, din moment ce el însuși schiază dezastruos; oricum, mai mult decât plug și, eventual, ocoliri în plug omul nu poate preda. Fizic și metodic, chiar nu poate. În schimb, îngrijorător e modul în care monitorul cu geacă de monitor și-a obținut atestarea. O atestare pur formală, pe care asociația de monitori abia așteptase s-o ofere, contra unei plăți grase și unei cotizații anuale. Trist. Păcat. Românesc.

În încheiere, repet că nu sunt deloc străin, tipologic vorbind, de etichetele de mai sus. Am bifat eu însumi câteva dintre ele – de fapt, mă apropii de o combinație între Pătimaș, Milițian și Baby-sitter –, dar cred că discuția este mai mult decât subiectivă. Ar trebui să ducă într-o zonă de asumare obiectivă a profesiei, bazată pe maturitate, rânduială și bun simț. Da, e profesia omului care coboară cu spatele, care are birou la cota 2.000 și care nu apucă, uneori, să bea apă de la 10.00 la 16.00. Dar e, în același timp, profesia omului care e în stare să-și dea sufletul (a se citi „picioarele”), pentru ca elevul lui să schieze bine.

Articolul a fost publicat inițial în www.skipassmagazine.ro