O mare nedreptate care poate fi făcută unui spectacol este, totodată, o nedreptate pe care o comitem toți: datul cu părerea printr-un singur cuvânt. S-o recunoaștem, e mai ușor așa, mai ales în festivaluri, când spectacolele vin unul după altul, fugim de la o sală la alta și n-avem timp de fraze lungi. Și se întâmplă în fiecare din micile noastre conversații când ne ciocnim pe stradă și schimbăm între noi verdicte pe fugă despre ceea ce am văzut: „bun”, „prost”, „genial”, drăguțel” și alte asemenea sentințe care încuie spectacolul într-o singură vorbă. Ei bine, titlul de mai jos pare a sta într-o singură vorbă, dar, de fapt, lucrurile sunt un pic mai complicate. Un pic mai nuanțate.

Moroi

În primele minute, când începe, ai zice că e ciudat. După încă 15 minute, că e funny. După vreo 20 de minute, că e prost, întortocheat și că nu mai pricepi nimic. După încă o oră, că e dens, comic, grav, profund. Și tot așa, sărind de la un verdict la altul, în funcție de registrele poveștii și de felul în care e scris spectacolul, ești tot timpul pus în situația de a-ți contrazice opinia de dinainte, certificând faptul că Moroi e unul și același spectacol care poate plăcea, deruta, plictisi, enerva, dezamăgi, entuziasma. Concret, Moroi e o înșiruire de episoade, diferite ca tonalitate și tensiune, care compun separat și, totuși, la un loc aceeași poveste. O poveste cu și despre moarte. De fapt, cu și despre morți, murire, viață, strigoi, magie, binecuvântare și blestem, toate trecute prin filtrul de limbaj, de temperament și de gândire al țăranului ardelean. Iată, pe scurt, episoadele: o noapte în care morții ies din sicrie și pălăvrăgesc aiurea; o înmormântare dintr-un sat ardelenesc, la care babele, în timp ce pun masa, se bocesc și vorbesc despre morți până când morții le dau târcoale; un interviu pe tema transcendenței, pe care o ziaristă i-l ia unei babe, care cică le știe pe toate când vine vorba de morți; o conversație între un cioban, un țigan homo și un artist, toți morți; un bloc în care noul locatar e unicul locatar viu, printre multe babe răposate; o cină într-o casă de ardeleni, la care un cap de mort e invitat să mănânce.

Dacă Moroi ar fi fost primul spectacol de Dabija pe care îl văd, aș fi fost uimit pentru faptul că s-a gândit să scoată de la naftalină folclorul românesc (teme, motive, graiuri, straie, versuri), să îl pună în gura actorilor și, apoi, în urechile setoase de autenticitate ale publicului. Dar nu e prima mea întâlnire cu aceste opțiuni ale lui Dabija. Urmăresc de mulți ani efortul regizorului de folosire a poveștii și povestirii în teatru (și de revitalizare a teatrului, prin poveste și povestire) și pot spune că sunt un mare consumator de povești ale căror teme primesc învelișul gros și întotdeauna spumos al folclorului nostru. În plus, mă număr printre cei care abia așteaptă încă un titlu prin care Dabija adaptează Creangă, Marin Preda sau basmele populare pe care le știm din grădiniță. Aici, însă, în Moroi, cred că e mai mult înveliș decât temă. Nu contest identitatea evidentă a personajelor – construite, aproape toate, pe mulajul ardeleanului „din topor”, moale, temător, încuiat la cap când se ține cu dinții de tradiția pe care uneori n-o pricepe, dar deschis la minte și practic când e confruntat cu situații noi –, nu contest nici ipostaza tematică clară în care sunt plasate toate personajele – o ipostază de interogare angoasantă, antrenantă a ceea ce ele nu cunosc, dar le fascinează.

Dincolo de aceste două împliniri – autenticitatea identităților și ipostaza de interogare existențială, în care sunt încătușate personajele până la sfârșit –, unele episoade ale spectacolului n-au nici cursivitatea, nici savoarea pe care ar fi meritat să le aibă. Cu excepția câtorva scene, excelente ca autenticitate a ruralității (cina la care e invitat capul; interviul; conversația între cioban și țigan), singurele momente amuzante sau cel mult interesante din spectacol sunt cele în care dialogurile sunt credibile ca temperament și grai ardelenesc. E și singurul motiv pentru care râdem la spectacol. În rest, scenele sunt confuz scrise; rar înțelegi ce se întâmplă pe scenă, adică cine, ce e și de ce e așa; spațiul în care are loc acțiunea și rostul acelui spațiu rămân neclare de la început până la capăt, făcând ca tema și sensurile să treacă pe planul doi, iar pe planul unu întrebarea: „oare ce naiba se întâmplă în povestea asta?” Episoadele nu sunt clar separate între ele, ca subiect, așa încât în mintea spectatorului e posibil să fie o „varză”, legând personajele de dinainte cu cele de acum. Forța spectacolului se irosește în glumițe de coloratură, în efecte periferice care îmbracă povestea. Fără acest umor, spectacolul n-ar fi avut altă sursă de vigoare – ar fi fost extrem de sec. Nici măcar momentele de cântec pe versuri de Ada Milea nu aduc acea prospețime și acea relaxare ultra-amuzantă a acțiunii, cu care ne-am obișnuit în alte spectacole.

Motive să vă placă? Roluri intens ardelenești (cu mici excepții de inadecvare a graiului și de forțare a necizelării țărănești); umor irezistibil de limbaj; ambianță de poveste românească din diapozitive; senzația aia că încontinuu spectacolul citează dintr-un basm sau poveste, fără însă să știi care e.

Motive să nu vă placă? Poveste derutantă, neconvingătoare; situații firav construite; umor periferic ca unică bază a vitalității spectacolului; decor (cer cu stele) puternic ca perspectivă, dar enervant ca distorsionare a rezonanței.

Regie: Alexandru Dabija
Dramaturgie: Cătălin Ștefănescu; Ada Milea
Scenografie: Dragoș Buhagiar
Distribuție (parțial): Veronica Arizancu; Mihai Coman
Producție: Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Sebastian Marcovici

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2016