Cel mai greu și, în același timp, iritant e să ai de-a face cu un film mediocru. Nici entuziasmant, nici dezamăgitor, ci undeva la mijloc, pe acea linie fină care s-ar putea numi „între”. E filmul care acum te surprinde plăcut și îți dă motive să crezi că e consistent, profund, că nu e așa de șubred cum îți închipuiai, pentru ca un minut mai târziu să fie tot mai nesigur, împrăștiat, dezechilibrat, confirmând de fapt că aveai dreptate înainte. Exact acest gen de oscilații generează Mountains May Depart, pe care tocmai l-am văzut la Les Films de Cannes a Bucarest. Un film a cărui mediocritate cu multe fețe e greu de diagnosticat, ca un beteșug care încă nu e în manualele de medicină.
China, anul 1999. O femeie și doi bărbați – triunghiul clasic, faimos încă din vremea comediilor molierești, care aveau în centru bătălia bărbaților pentru obținerea femeii. Aici, femeia se decide repede și îl alege, din păcate, pe cel cu gura mai mare și portofelul mai gros, chiar dacă această imagine nu corespunde „bărbatului Alfa”, ci unui idiot. De cealaltă parte e bărbatul sărac, fără noroc, care apoi preferă să plece din oraș, ca s-o uite pe femeie. Anii trec, se nasc copii, iubirile se evaporă, iar femeia nu doar că divorțează de „Rambo” al ei, dar nu primește nici măcar custodia propriului copil. Rămasă în singurătate și cu un dor imens de propriul fiu, mama se cufundă într-un trai anost. Băiatul crește și, pe lângă faptul că își vede rar mama, cu care n-are decât amintiri vagi și o relație rece, se îndrăgostește de o femeie de vârsta mamei, ca și când ar vrea s-o înlocuiască pe aceasta, după care își reneagă tatăl, pe care de altfel îl părăsește. Iată, pe scurt, povestea destul de densă din Mountains May Depart, pe care scenaristul și regizorul Zhang-Ke o împarte în trei episoade: anul 1999, ca fază de declanșare a dramei; anul 2014, ca etapă de închegare a relațiilor și definire a personajelor; anul 2025, ca ruptură între personaje sau, poate, ca posibilă întâlnire între fiul rătăcitor și mama solitară.
Nu neg forța poveștii, care e bine ancorată în realismul relației mamă-fiu, cu urmări perfect verosimile asupra dezvoltării dureroase a fiului și, simultan, a mamei. Nu neg nici impactul pe care, aici, contextul social îl are asupra personajului, schimbând percepții, orientări, speranțe și energii umane în funcție de nivelul de trai pe care îl oferă. Dar, din păcate, nu pot să nu remarc felul stângaci de asamblare a celor trei episoade, care par a fi fost scrise și regizate de persoane total diferite. Multe dintre situațiile care ar fi trebuit să aibă un firesc al întâmplării se succed dizarmonios, nelegat, cu cauzalitate puerilă. Acolo unde ar fi trebuit să fie subtil, filmul e explicit, „subțire”, ca un film pentru copii. Cel puțin în prima jumătate a filmului, povestea se consumă prin intruduceri și deschideri de situații, cu încadraturi simpliste, care o lungesc inutil.
În plus, cel puțin la început personajele sunt reduse la tipologii plate, nepotrivit de caricaturale; replicile parcă le sunt „puse în gură” ca să umple niște momente și au reacții neverosimile în plin context realist. E o continuă alternare de scene nesigure, neduse la capăt, cu scene bine fundamentate psihologic, șubrezenie care derivă evident din alcătuirea scenariului. Păcat, ar fi fost un film mult mai puternic, ca personaje și mesaj, dacă nu s-ar fi recurs atât de des la clișee. Dacă mă întrebați, totuși, dacă merită să-l vedeți, eu vă zic DA. Treceți cu vederea aceste minusuri, minore în raport cu ceea vă oferă filmul ca poveste despre durere și despre distanțele care nu despart, ci apropie.
China – Japonia – Franța, 2015, 131’
Titlu original: Shan he gu ren
Regie: Jia Zhang-Ke
Scenariu: Jia Zhang-Ke
Distribuție (parțial): Zhao Tao; Zhang Yi
Imagine: Nelson Lik-wai Yu
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, 2015, București
Articolul a fost publicat inițial pe www.artactmagazine.ro, octombrie 2015
