De multe zile încerc să scriu despre Festivalul Național de Teatru, care s-a încheiat de curând. Dar nu m-am putut aduna deloc. N-am putut scrie un rând. La început, de neputință și șoc pentru tinerii ăia arși. Dup-aia, de nervi, de chef de ieșit în stradă și de urlat, fără să-mi pese că, poate, fix în clipa în care urlu și mă strâmb, o să fiu pozat și poza o să circule peste tot pe net. Pe urmă, n-am putut scrie nimic, de regret că ceea ce părea să fie fain și onest în cvasi-revoluția de la Universitate a fost confiscat politic, exact ca-n 1990, 2012 și 2013, doar că… mult mai iute de data asta. Țara s-a cam clătinat în ultima vreme și, vă jur, am și uitat că există cronică de teatru pe lume.
De azi, eu unul renunț să mai stau cu capul în mâini în fața laptopului, citind feed-uri despre morți, spitale și vinovați. În curentul ăsta de doliu și resetare națională, voi face un pas în spate și vă voi aminti că pauzele fac bine. Eu însumi fac una, scriindu-vă, începând de azi, despre niște spectacole din FNT, care mi-au rămas în minte. Sunt titluri care, cum-necum, și-au făcut loc printre gândurile mele și m-au convins să scriu despre ele, într-o perioadă în care arta pare să fie un subiect dintr-o altă galaxie.
De fapt, mi-era teamă că dacă trec prea multe zile și nu scriu nimic despre FNT (scrisul fiind un fel de descărcare de gânduri), va fi un talmeș-balmeș în mintea mea, o amestecătură de personaje, scenografii, povești, muzici, etc. M-am înșelat. Unele dintre spectacole – iar azi voi începe cu unul foarte puternic, adică Tihna al lui Radu Afrim – sunt excepții. Pe măsură ce trec zilele, detaliile lor devin tot mai clare, mai așezate, ceea ce, din punctul meu de vedere, spune multe despre calitatea lor. Iată, mai jos, o scurtă analiză a acestui bizar, epuizant spectacol al lui Afrim, cu scoaterea în evidență a celor mai definitorii puncte forte / puncte slabe, așa cum s-au simțit ele din fotoliul de spectator. Și sper, la finalul acestui text, să vreți să-l vedeți și voi, la el acasă, adică la Târgu-Mureș.
Tihna. Un spectacol anti-tihnă, marca Afrim
Povestea din Tihna, construită după romanul Tihna și piesa Mama mea, Cleopatra (ambele scrise de Attila Bartis), e scrisă pentru scenă în așa fel încât să reziste prin scenografie și personaje, să respire prin scenografie și personaje, să transmită prin scenografie și personaje. Îmi cer scuze dacă mă repet, dar totul, aici, se reduce la sensul obiectelor, la fizionomii, la replici, la orice lucru care separă sau unește personajele. Iar această poveste cu personaje îl are în centru pe Andor, un tânăr a cărui viață se consumă între posesivitatea bolnavă a mamei – fostă actriță, acum senilă, torturată de remușcări pentru alungarea propriei fiice – și iubirea vulcanică pentru Eszter. E o captivitate între extreme, marcată de șantajul psihologic, de-a dreptul devorator al mamei și de îndrăgostirea de o fată care parcă se evaporă la orice îmbrățișare. Însă dominația feminină asupra lui Andor nu se oprește aici. Din când în când, povestea e traversată de Éva, o femeie ageră, cam necioplită dar onestă, a cărei sexualitate feroce îl confruntă pe Andor cu spaimele lui legate de sine, de femei, de familie. Peisajul feminin e completat atât de prostituata orașului, care-i oferă lui Andor clipe de iluzorie recuperare a masculinității, cât și de Jolika, o barmaniță la vreo 50 de ani, a cărei idilă din tinerețe injectează în capul lui Andor un amestec de confort și neliniște. Dincolo, apoi, de toate aceste instanțe feminine, persistă figura lui Judit, sora lui Andor – exilată în străinătate, în urma unui denunț al mamei la poliția secretă –, a cărei absență e adusă în scenă fragmentat, prin pomeniri ocazionale, prin remușcările mamei, prin reproșurile lui Andor.
Nu știu dacă v-aș putea spune, în cuvinte puține, cum arată și se mișcă spectacolul lui Afrim, având în vedere că povestea e construită din intensități și energii, mai mult decât din acțiune. Ce vă pot spune, încercând să descriu acest spectacol printr-o frază, este că Tihna atinge acea zonă de distrugere umană, de gol pe care o mai poate atinge, probabil, un film abstract sau o fotografie sepia, cu nuduri în întuneric. Din punctul meu de vedere, Afrim a făcut tot posibilul pentru a reduce o încărcătură narativă enormă, din punct de vedere literar, la dimensiunile unui spectacol care, deși durează trei ore, parcă durează cinci. E o înghesuire cu compromisuri, cu pierderi de conținut, cu slăbiri de sens, cu unele scurtcircuite între elemente de decor, de istorisire, de joc scenic, de situații care par puse acolo și atât, trimițând la sensuri care sunt greu de descifrat sau imposibil de descifrat fără o lectură prealabilă a textelor de la care a pornit spectacolul… Cu toate astea, ritmul este inevitabil romanesc, ca întotdeauna când în spatele spectacolului se află proză, iar felul în care Afrim leagă fraza lungă și monologul masiv de mișcarea în scenă, de coregrafia grupurilor, de relația între actor și decor, ține de acea plăcere pentru feeling pe care doar cei care au mai văzut „afrime” o pot înțelege. Să v-o explic, de la tastatură, ar fi un demers ultra-subectiv; ar fi ca și când aș încerca să vă explic ce gust are vinul meu din curte, pe care doar eu îl cunosc.
Spuneam, mai sus, că Tihna e un spectacol care, pe măsură ce trece timpul, se așează din ce în ce mai bine în minte. Ei bine, motivul pentru care nu veți uita, ci din contră vă veți aminti tot mai clar detalii din spectacol ține de felul compact în care Afrim l-a construit, făcând ca efectul lui să fie ușor de găsit în memorie. Ceea ce nu e totuna cu „ușor de povestit”. Tihna, ca orice alt „afrim”, nu se păstrează rece în memorie, ci cald. Poate n-o să vă amintiți neapărat toată povestea, dar o să vă vină în cap tot felul de stări, replici, faze, detalii de faze, bucăți de muzică și un feeling general de poveste bine pusă cap la cap, bine scrisă. Tihna, ca discurs despre ratare și conștientizare a ratării, este, la toate nivelurile, eseu. Eseu scenografic, ca spațiu de ruină, de izolare alienantă, de ruptură a lumilor, de înghesuire a secretelor în sertărașe. Eseu muzical psihedelic, dar și eseu fotografic. Și, mai ales, eseu caracterial, cu personaje atât de urâte pe dinăuntru și pe dinafară, încât stârnesc duioșie, devenind, parcă, frumoase în grotescul lor. Și știu că toate spectacolele lui Afrim seamănă între ele, ba unele par chiar gemene ca vibe, ca limbaj, dar cred că Tihna se apropie cel mai mult de Inimi cicatrizate și Boala familiei M. Și e unul din marile spectacole de Afrim.
Vă recomand acest spectacol. Cu toate micile lui abuzuri de grotesc scenic, de lentoare, prin care se ratează profunzimea unor momente, spectacolul este excepțional. Dar, atenție, dureros. De fapt, n-are cum să vă tihnească Tihna; tot ce e mai gol și neliniștitor în relația dintre fiu și mamă, iubit și iubită, localnic și comunitate apare aici la cote care nu vă vor lăsa indiferenți. Nu cred c-am mai văzut, în ultimii ani, vreun spectacol care să-și contrazică atât de mult titlul. Și iertată să-mi fie laudele în exces, dar e genul de spectacol care generează entuziasm.
Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul lunar al Teatrului Național Târgu-Mureș.
Autor: Attila Bartis
Regie: Radu Afrim
Dramaturgie: Radu Afrim
Decor: Adrian Damian
Costume: Márton Erika
Muzică: Radu Afrim
Distribuție (parțial): Bányai Kelemen Barna; B. Fülöp Erzsebet; Kiss Bora
Producție: Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”
Vizionare: octombrie 2015, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Adi Bulboacă
