Teatrul, atunci când nu e bine făcut, enervează, plictisește, provoacă pufăituri. Ca să nu mai spun de calculele pe care plătitorul de bilet și le face în cap („hm, 20 lei e o pizza în centru…”) din secunda în care s-a decis, după multe șanse date spectacolului, că spectacolul e dezamăgitor în mod definitiv. Practic, începând cu secunda fatidică în care spectatorul „îi pune cruce”, totul o ia în jos. Nici măcar dacă, să zicem, spectacolul ar avea un titlu excelent, n-ar mai conta în ochii spectatorului. La pol opus, dacă spectacolul e bun, lucrurile cresc pe măsură ce trece timpul, prind conținut, provoacă revelații, vindecă prejudecăți, elimină clișee. În cazul ăsta, până și un titlu prost sună bine.
Într-un fel, asta este situația spectacolelor Femei / Bărbați (despre care voi scrie azi) și Ai mei erau super! (despre care voi scrie mâine). Primul – un spectacol cu titlu sonor, bine formulat, interesant cel puțin, dar slab construit și împrăștiat ca montare; al doilea – un spectacol cu titlu opac, formulat nici deștept, nici catchy, dar cu o poveste și un mesaj care-ți merg la inimă. Ambele, văzute în Festivalul Național de Teatru, de curând. Iată, pe scurt, o scurtă „scanare” a primului dintre ele (Femei / Bărbați), astfel încât voi să luați decizia de a-l vedea sau nu, în ciuda „verdictelor” de mai sus.
Femei / Bărbați
Dave și Linda, în noaptea de dinaintea căsătoriei. O noapte de burlăcie, într-o toaletă de club, în care fiecare își face de cap cum știe mai bine, împreună cu gașca sa: ea, trăgând pe nas „linii”, în baia pentru femei; el, înecându-se în alcool și vomitând pe toată faianța, în baia pentru bărbați. Pentru amândoi, „a o face lată” e un titlu de glorie, iar filosofia lor „de simțit bine” în viață se reduce la un fel de carpe diem zgomotos, consumat prin subsoluri. Nimeni, aici, nu e mai breaz decât celălalt: în timp ce între fete domnește isteria și pițiponceala, băieții se încaieră, se maimuțăresc și le place să fie idioți. E o gălăgie continuă în această toaletă mânjită, iar deciziile care se iau aici – ca și cele luate deja, cum ar fi logodna între Dave și Linda, decizie luată la ceas de beție – sunt pripite și fac portretul unei generații fără repere, care fuge de viață, care își construiește destinul pe entuziasme de moment.
Nu sunt de acord cu cei care spun că e o poveste-clișeu (cu drogați și bețivi, văzută și răs-văzută în teatrul românesc), câtă vreme povestea e confundată cu tema, adică cu acea sumă de problematici sociale din care derivă povești. Dar am o problemă cu abordarea temei, în spectacolul Femei / Bărbați.
S-o recunoaștem: fiind regizat de Vlad Massaci, spectacolul are mari șanse să facă săli pline oriunde s-ar juca, din simplul motiv că orice spectator cu vechime, care știe cum lucrează Massaci – regizor care, indiferent de text, preferă intensitățile, actorii care dau tot și dialogurile care rup scena în două –, e aproape convins că orice spectacol nou de-al lui e o reușită. Una despre care merită să vorbești. Femei / Bărbați, însă, parcă e făcut de altcineva. Și are mari șanse să transforme acele săli pline de curioși în săli pline de potențiali plictisiți. Motive sunt multe, dar cel mai vizibil este slaba calitate a textului, semnat de Willy Russell.
Sau, cel puțin, așa pare în momentul în care textul ajunge pe scenă, rostit și jucat. În ciuda decorului (Andu Dumitrescu, acest vechi și de succes partener de lucru al lui Massaci), care fixează povestea în context și în tonalitatea derizoriului, spectacolul pierde intensitate prin joc actoricesc. Joc care, din păcate, pare… joacă. Aproape toate dialogurile sună la fel, supralicitând atmosfera „de gașcă” prin râsete în exces, care apoi devin forțate, prin strâmbături și împinsături de umplutură. E o îngroșare în plus a derizoriului din text, dublând astfel ceea ce era evident prin replici. E prea strigat, prea puțin subtil, neamuzant când vrea să stârnească râs. Spectacolul se consumă în zona „atrasului de atenție” și nici proiecțiile video din fundal – slab executate tehnic, mai mult deranjând, astfel, decât ajutând discursul scenic (excepție face proiecția din final, intensă atmosferic, ca un clip psihedelic) –, nici relația pantomimică a actorilor cu decorul imaginar (chiuvete și uși fictive à la Dogville, folosite imprecis, neatent, devenind o soluție regizorală inutilă) nu reușesc să dea conținut. Și e păcat, pentru că echipa spectacolului nu merită această încorsetare în monotonie și joc gălăgios; e, în mod evident, o abordare grăbită a textului, dar, din fericire, este o situație care poate fi îmbunătățită. Pe structura existentă (scenariu, decor, proiecții video), spectacolul poate crește exclusiv datorită actorilor. Nu mă îndoiesc de asta și, cunoscând valoarea cel puțin a câtorva dintre actorii de la Vâlcea, aștept să revăd spectacolul. Cu încredere nesimulată în ce poate fi pe viitor.
Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul lunar al Teatrului „Anton Pann” Râmnicu-Vâlcea.
Autor: Willy Russell
Regie: Vlad Massaci
Scenografie: Andu Dumitrescu
Distribuție (parțial): Réka Szász; Ciprian Nicula
Producție: Teatrul „Anton Pann” Râmnicu-Vâlcea
Vizionare: octombrie 2015, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Adrian Roman
