Estetici, stilistici, referințe, alegorii, metafore, registre, criterii, categorii, etc. Un mare bau-bau de chestii care ar putea speria pe oricine și care au devenit, pentru mine cel puțin, în ultimii ani, puținele lucruri care îmi mai trec prin cap când văd teatru. Nu fiindcă asta îmi place să fac; credeți-mă, mi-e dor să văd și altceva decât teatru sec, savant, dicționăresc, lipsit de viață și mesaj, a cărui unică virtute e stilistica X. Sunt tot mai sătul de teatrul de reprezentare, care vorbește despre sine însuși, în loc să vorbească despre lume. Ieri, însă, la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, am avut o surpriză foarte plăcută. Nu s-a întâmplat o minune, n-am văzut o capodoperă și nu pot să zic că am rămas fără aer. Dar am văzut, în sfârșit, altceva.

Mai precis, teatru de comunicare. Și mă uimește fiindcă așa ceva se vede din ce în ce mai rar pe scenele românești. Și da, recunosc că pare ciudată o asemenea distincție între reprezentare și comunicare, dar e perfect validă și îi aparține criticului de teatru Marian Popescu, în cartea sa Scenele teatrului românesc din 2004 – un studiu complet, onest, rațional, anistoric, nemilos, pe care vi-l recomand măcar pentru a vedea cum arată „chirurgia” în teatru. Cât despre spectacolul de ieri – care m-a făcut să nu-mi mai pese de tot bau-bau-ul ăla teoretic, să uit de orice criterii estetice și care e 100% teatru de comunicare prin mesajul dur, bine spus – voi scrie mai jos.

Oameni obișnuiți

O introducere atât de mare v-ar putea face să credeți că vorbim despre un spectacol senzațional. Nu e chiar așa, dar el capătă importanță prin simplul fapt că rar, prea rar vedem teatru atât de ancorat în viață și atât de energic în intenția sa de a da mesaje radicale. Oameni obișnuiți înseamnă, de fapt, opt situații diferite, bazate pe cazuri reale din Italia și Anglia și România, în care opt angajați se revoltă împotriva abuzurilor de la locul de muncă. Sunt gata să renunțe la tot pentru dreptatea pe care știu că o au și, cu toate că lupta lor împotriva corupților, a traficanților de influență, a marilor spălători de bani și a micilor profitori nu este un fleac, ei merg până la capăt.

Dacă toate astea vi se par chestii hollywoodiene, cu evidente happy-end-uri și pedepsiri de bad guys, aveți dreptate: doar acolo finalurile sunt OK și doar acolo vinovații o sfeclesc. În realitate, lucrurile stau așa cum știm cu toții, iar Gianina Cărbunariu, care a preluat și scris această realitate pentru teatru, a păstrat finalul real al fiecărui caz. Mai multe nu vă spun, mergeți și vedeți cu ochii voștri ce se întâmplă în acest spectacol, în care binele trece drept rău, iar răul, drept unica metodă de supraviețuire. Adică de îmbogățire.

Nu știu ce e mai enervant la spectacolul ăsta. Unu, că vezi cum oamenii buni sunt puși la zid pentru faptul că vor să extirpe răul, că în loc să fie felicitați pentru etica lor simplă, nesimulată, sunt ocoliți, scuipați afară de un sistem în care corectitudinea e pierdere de timp. Și de bani. Doi, că îți aduci aminte toate nedreptățile pe care le-ai suportat în școală sau la serviciu, și că nu ai zis nimic toți anii ăștia, că nu ai profitat de zvâcnirea aia unică din tine, de furia justificată care te-ar fi îndemnat să spui lucrurilor pe nume și să te răcorești. Trei, că poți muri cu dreptatea în brațe și că ai de ales între a avea un trai liniștit, nepăsător, și o viață de coșmar, cu uși închise peste tot, cu nervii la pământ și cu sănătatea făcută praf în numele dreptății. Cert e că prin toate acestea, spectacolul e un pumn în stomac. Și, spre final, un nod în gât.

Când am intrat în sală și am văzut decorul – un paravan împins până în avanscenă, plin de sertare, cu scaune rabatabile, decupând din scenă o fâșie îngustă pentru mișcarea actorilor – mi-am zis aoleu, iată încă un spectacol care vrea să pară cool ca decor, deci un spectacol făcut fix de-asta: să surprindă și cu asta basta. Ei bine, nu prea. Prejudecata mea n-a putut să intuiască de ce spațiul e așa și ce sens are împingerea dialogurilor până aproape de public. Practic, cu fiecare nou caz – din cele opt – spațiul se modulează rapid, practic, esențialist, sugerând prin scaune, mici paravane și sertărașe, birouri, săli de ședință, antecamere.

Nu se pierde nici o secundă de cursivitate, totul avansează precis, cu fiecare replică. De fapt, nu există acțiune, cum s-ar crede, ci doar conversații. Iar ele sunt purtate cu fața la public, pe această fâșie de scenă (o practică pe care n-o agreez de obicei, pentru că în multe spectacole e o scuză regizorală pentru a scăpa de necesitatea de a elabora mișcare scenică), soluție care, aici, are efectul scontat. Personajele se află, astfel, într-o stare continuă de expunere, de justificare, declarare, de agresare și apărare, într-o ipostază de frontalitate și curaj. În plus, există un joc continuu de ieșire și intrare în convenție, de scene filmate cu camera video, de declarații la microfon, de mici cântecele și jingle-uri parodice, apropiind, pe alocuri, spectacolul de tonalitatea unui musical și de farmecul distanțării din teatrul lui Brecht. Nu mi-au plăcut neapărat proiecțiile de icone, pe partea de sus a paravanului; îmi aminteau de spectacolele de examen din facultate, când n-aveam soluții mai subtile și mai deștepte ca să sugerăm ceva… Nu mi-a plăcut nici intrarea în poveste – cel puțin în primele minute –, totul fiind rostit prea rece, expeditiv, prea fixat în atitudini-clișeu de șef și angajat. Dar spectacolul intră repede în poveste și la fel de rapid și convingător „pune carne” pe personaje, făcându-le să pară atât de autentice în răutatea / bunătatea lor, încât îți vine să le strângi de gât / să le strângi mâna.

Vă recomand spectacolul Gianinei pentru felul în care vă va enerva, deprima și energiza. Mai puternic decât De vânzare și chiar decât 20 / 20 – pentru care mai demult o lăudam pe regizoare ca fiind cele mai puternice ale ei –, Oameni obișnuiți este, probabil, unul dintre cele mai eficiente și vocale spectacole despre integritate, indiferent de granițe și de țări.

Regie: Gianina Cărbunariu
Dramaturgie: Gianina Cărbunariu
Documentare video: Veioza Arte – Tania Cucoreanu & Andrei Ioniță
Scenografie și video: Mihai Păcurar
Distribuție (parțial): Florin Coșuleț; Mariana Mihu
Producție: Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu. Spectacol realizat în cadrul proiectului Be SpectACTive!, proiect co-finanțat prin programul Europa Creativă, în care TNRS este implicat în perioada 2014-2018
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Adi Bulboacă

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2016