Când eram student aveam un obicei. De fiecare dată când ajungeam la cămin și mă puneam la masă, îmi plăcea să mă uit în revista „Teatrul”. Pe vremea aia încă n-aveam mobil, deci nu puteam da cu deștiu’ pe ecran, ca să mai treacă vremea. Aveam un teanc întreg de reviste, cele mai vechi de prin anii ’60, culese de mine dintr-un dulap pe care proprietarul voia să-l arunce. Așa că înfulecam și răsfoiam, bucurându-mă să-i văd, în paginile alb-negru, cu scris mic și hârtie groasă ca lemnu’, pe Dem, pe Vraca, pe Gina Patrichi, pe Caragiu și Cotescu. Toți tineri, toți vii. Și țin minte că eram fascinat de fețele lor, de grimasele și gesturile de actorie intensă, surprinse în pozele alea atât de prost tipărite. Mi se părea o lume de mult apusă, magnifică. Mi se părea, cum prost li se pare multora, că așa actori n-om mai avea noi în vecii vecilor.
Ei bine, nu chiar. Am văzut de atunci zeci de spectacole care mi-au spulberat nostalgiile fataliste. De multe ori, de atunci încoace, m-am trezit la realitate, descoperind actori noi sau mai puțin noi, care au putut să se ridice la același nivel, dacă nu mai sus, la care fuseseră generațiile pe care atât de ceaușisto-generalizant le numim, azi, „de aur”. De data asta, însă, pot să spun că am avut o revelație. Tocmai am văzut Pădurea spânzuraților, de Radu Afrim. Nu e o capodoperă (și cred că nici nu și-a propus să fie), dar pentru o clipă a reușit să mă mute în alt timp și alt loc. M-a făcut să trăiesc un fel de moment de întoarcere în facultate, la masa aia din cămin, răsfoind revista alb-negru, cu hârtie groasă.
O s-o iau de la coadă la cap. Scena pe care vreau să v-o povestesc e la final, când Bologa își trăiește ultimele ore, la masa din celulă, în timp ce Klapka îi șoptește la ureche să renunțe la idealuri fanteziste și să-și recunoască vina, ca să scape de ștreang. Scena e filmată chiar din încăperea în care joacă cei doi, într-un cadru de close-up, cu focus pe Bologa și cu blur pe Klapka, iar scena live e proiectată pe un ecran gigantic, în fundal. Efectiv ai impresia că ești la 10 cm de fața lui Alexandru Potocean, care-l joacă pe Bologa, și de a lui Richard Bovnoczki, care e Klapka. La ce vreau să ajung? La autenticitatea secvenței, care derivă din „temperatura” încinsă a jocului la care s-a ajuns după trei ore și ceva de spectacol, în care toate detaliile de suferință și preocupare existențială au crescut, tensional, până când au dat în clocot. Ridurile de resemnare obosită ale lui Potocean, în contrast cu grimasele disperate ale lui Klapka, care parcă se vede pe el însuși înaintea morții, sunt, aici, momente de naturalism necăutat, netrucat, care închid povestea în acea tonalitate de pathos pe care o știm atât de bine din scriitura lui Rebreanu.
Și așa e tot spectacolul. Fie că e plecarea lui Bologa pe front sau execuția lui Svoboda, fie că e îndrăgostirea de Ilona sau dezertarea, povestea avansează curat, fără sforțări, cu fiecare schimb de replici. De data asta, spre deosebire de ceea ce ne-a obișnuit Afrim să vedem în teatrul său, forța poveștii vine nu din abscons și oniric, ci din realism. Mai precis, din cuvânt, din felul în care avântul emoțional, specific literaturii poporaniste din interbelic, ia formă prin fraze lungi, prin exclamații, prin suspine, prin poante, prin arhaisme, prin gândurile spuse cu voce tare. Aici, actoria și limbajul textual pe care această îl valorifică sunt ceea ce determină narativitatea. Sunt suportul pentru poveste. Prin actori, spectacolul crește limpede, cursiv, fără adaosuri stilistice, de parcă am fi la un spectacol de Kordonsky, în care toate din text par a fi la locul lor. Ba mai mult, pot spune că jocul actorilor – ridicat la un grad de virtuozitate pe care n-ai cum să nu îl respecți, iar aici i-aș pomeni neapărat pe Potocean, pe Raluca Aprodu în rolul Ilonei, pe Natalia Călin în rolul mamei și pe Ada Galeș în rolul Martei – e felul în care povestea ajunge întreagă la public.
Trei ore jumate de teatru. Atât durează totul. Nu e puțin, dar nici mult pentru un roman de Rebreanu. Nevoia de a cuprinde mult, din multul narativ pe care îl găsim în carte, face ca unele situații sensibile să fie jucate prea iute, fără posibilitatea de „scufundare” prea adâncă. E păcat, dar, în același timp, e inevitabil, iar spectacolul face tot ce poate ca să nu piardă din adâncime. Iată de ce, cred eu, ar trebui totuși să fim liniștiți că Afrim e „la butoane”: omul chiar știe ce să facă și ce să adauge, în scenă, pentru ca porțiunile lungi de text să poată fi scoase, și totuși semnificația și feeling-ul lor să rămână. Iată doar câteva: generalul fără cap, hâd, care trage după sine un candelabru imens, ca povară a unei civilizații imperiale pe cale de ducă; scrisoarea iubitei, rămasă acasă, citită de un nud care se prelinge, vuloptuos, în fundalul scenei; proiecțiile sepulcrale din fundal, în tonuri de negru și roșu, care te atacă, senzorial, fără să bagi de seamă; coregrafiile corale ale soldaților, convulsive ca într-un spectacol despre moarte; palmele uriașe, ieșite prin podeaua scenei, ca și când un uriaș s-ar fi scufundat în pământul țării; casa părintească, cu aspect de buncăr; senzualitățile Martei; violoncelul tenebros, măștile de gaze, servietele cu fotografii, etc. Toate, dar absolut toate sunt diformități care trag povestea în urât, în moarte.
Iar acum, una alta despre folclorul spectacolului. O bătrânică intră în scenă și cântă o doină. Una de „jele”. Apoi, mai târziu, o altă doină se aude, de data asta cântată de o tânără. În plus, se vorbește multă limbă ardelenească, specifică graiurilor someșene, ceea ce conturează al naibii de bine contextul local, dar profund românesc și profund spiritual, al poveștii. S-a râs, încă în hohote, și s-ar mai fi râs în continuare, dacă ar fi fost și mai mult limbaj de genul ăsta. Eu, personal, nu puteam să nu exult la aceste „intervenții”. Ca unul care de ani de zile scrie și visează despre un teatru românesc, în care să se audă doina și graiul regional, în care povestea să vină din poveștile arhaice românești, în care formele de joc scenic să derive din folclor, în care limba de pe scenă să-i corespundă intim spectatorului, pot spune că am fost fericit. Mulțumesc, Afrime.
Și a, da, era să uit: nu mergeți la Pădurea spânzuraților dacă cumva vă e lene să citiți cartea. Ăsta nu e film sau punere în scenă, cu scop didactic. Mergeți, însă, dacă vreți să vedeți că lumea de azi, lipită de ecrane smart, nu mai e smart deloc. În fața violențelor zilnice, de la spânzurarea unui câine, în fața blocului, la represiunile din 10 august, România nu mai are eroi. Sau nu știe că are, pentru că toți sunt online.
Vă recomand acest spectacol, cred că v-ați prins. Păi în ce alt spectacol, de Afrim, mai vezi icoane pe sticlă?
Regie: Radu Afrim
Dramaturgie: Radu Afrim, după romanul Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu
Scenografie: Cosmin Florea
Coregrafie: Andreea Gavriliu
Univers sonor: Radu Afrim
Sound design: Călin Țopa
Light Design: Mircea Mitroi
Video mapping: Andrei Cozlac
Distribuție (parțial): Alexandru Potocean; Marius Manole; Richard Bovnoczki; Raluca Aprodu
Producție: Teatrul Național București
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Durată: 3 ore 30 minute
Credite foto: Adi Bulboacă
Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului Național București.
