De la gară, urma să plec direct la cinema. Aveam doar câteva minute între sosirea trenului și începerea proiecției și cred că taxiul ar fi trebuit să zboare, ca să prind filmul. În fine, cum-necum, am ajuns. Dar, după doișpe ore de tren între Cluj și București, între care două de mică întârziere, tipic cfr-istă, și având o stare profundă de nesomn și febră, nu pot să spun că aveam un chef nebun de filme. Fie ele și câștigătoare la Cannes. Ce pot să spun e că, până la finalul filmului, s-a întâmplat ceva ce se întâmplă doar în poveștile frumoase de adormit copii. Nu mi-a trecut febra, n-am scăpat de dureri, nu s-a petrecut o vindecare spectaculoasă a gripei. Dar am uitat de ele. Iată de ce.
Dheepan
Un film despre împușcarea lui Ceaușescu, făcut imediat după împușcare, sau un film despre prințesa Diana, făcut imediat după accident, ar fi putut conta la fel de mult, la vremea lor, așa cum a contat Dheepan la Cannes 2015, unde a luat Palme d’Or. Spun asta fiindcă Dheepan, film cu și despre refugiați, film dedicat atât imigranților cât și celor care îi înjură sau susțin, pică fix ca o bombă în contextul de ceartă europeană pro și contra Orient. E un film care n-are cum să nu ardă pe ecrane. Că place, că nu, că milimetrul ăla de imagine nu e perfect și că acea nuanță și acel simbol nu sunt geniale 100%, contează fix zero. Filmul va face cozi, poate chiar și în mall.
Dheepan este, însă, un film care trebuie separat urgent de orice premiu. Cred asta fiindcă mie, cel puțin, îmi provoacă silă unele urmări ale filmelor lăudate, precum obligațiile de simpatie și găștile exclusiviste, care fie îl apără stoic, fie îl desființează cu vehemență hitleristă. Dheepan este, deci, doar un film, cu doar o poveste, al cărei scop e să-i pună pe gânduri pe cei care au gânduri în cap. Iar povestea e simplă, spre banală: Dheepan e un soldat de gherilă, care fuge din Sri Lanka în Franța pentru un nou început. Alături de el ia o femeie și o fetiță, pretinzând că sunt soția și fiica. Ajunși în Franța, el se angajează ca om de serviciu, soția, ca menajeră, fetița merge la școală, astfel că cei trei intră, pas cu pas, în comunitate, încercând să se adapteze la apa potabilă și la mâncatul cu lingura.
One big happy family, ați zice. Sună a caz comun, poate chiar descurajant de des întâlnit în cinema. Dar, treptat, filmul se desprinde de aparențe și prinde conținut prin poziția pe care refugiatul o câștigă în noua lume. O lume care, culmea, nu e mai bună decât cea din Sri Lanka. De fapt, e un ghetou în care armele, urletele și trasul pe nas sunt la ordinea zilei. Cartierul lor e, practic, un monstru urban, o versiune europeană a gherilei asiatice, în care gunoaiele dintre blocuri și tapetul cu floricele din apartamente se află într-un contrast grețos. Și, totuși, Dheepan n-o ia razna. Încă. Trece peste ironiile pe care le încasează, zilnic, de la adunăturile de interlopi pe lângă care trece și visează, naiv, la un fel de french dream în care omul de jos are șansa să scoată capul în lume, dacă-și pleacă fruntea. Treptat, însă, găștile de cartier fac imposibilă viața acolo. E o stare de frică, de încleștare, care îl fac pe Dheepan să simtă tot mai acut războiul din care tocmai ieșise. Mai multe n-o să scriu, vă las pe voi să aflați ce se întâmplă cu acest „butoi cu pulbere”. Un singur indiciu vă dau: Taxi Driver.
Filmul are intensitate prin felul în care așează povestea în ochii lui Dheepan, dându-i contur prin percepții inflamate, subiective. Bucățile de realitate se amestecă cu scene de vis, în care detaliile se pierd în beznă. E o atmosferă de întunecime, de negru recurent, alături de care bețiile lui Dheepan din subsolul blocului – prin care își reconfirmă poziția așa cum, dacă vă mai amintiți, Bess din Breaking the Waves și-o reconfirma prin rugăciunile din biserică – fac un profil neliniștitor al războinicului Dheepan. De fapt, încă de la început, filmul transmite o stare de „cuțit la os” și pare a fi o continuă pregătire de luptă, de așteptare a unui măcel. Iar pe măsură ce filmul se apropie de final, există tot mai mult slow-motion și zoom-in pe fețe, pe gesturi, apar tot mai multe tăceri, toate dublate de fragmente de muzică – din Nisi Dominus al lui Vivaldi, de pildă, ca să vă faceți o idee… –, care dau temperatura mocnită a poveștii. În plus, e un film în care se vorbește puțin și nespectaculos; nu sunt replici sclipitoare, ci exact ce trebuie ca să articuleze niște momente esențiale.
Ca urâțenie a răului, Dheepan e aproape de Gomorra lui Matteo Garrone, tot așa cum, ca ritm de anticipare a crimei, e aproape de filmele lui Nicolas Winding Refn. Stilistic, Dheepan e o bijuterie ușor fantastică și mai degrabă ține de noir și action-movie decât de dramă cu lacrimi în ochi. Dar, ca temă, filmul lui Jacques Audiard e aproape de ce se întâmplă sub nasul Europei, având un mesaj cât se poate de clar pentru cei care resping imigranți, primesc imigranți sau pur și simplu se fac că plouă când vine vorba de ei: let them be. Altfel, don’t fuck with them.
Filmul mai rulează la „Cinema Studio” atât în 25 octombrie, ora 20.45, cât și în 1 noiembrie, ora 17.00.
Franța, 2015, 100’
Regie: Jacques Audiard
Scenariu: Jacques Audiard; Thomas Bidegain; Noé Debré
Distribuție (parțial): Jesuthasan Antonythasan; Kalieaswari Srinivasan
Imagine: Éponine Momenceau
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, 2015, București
Articolul a fost publicat inițial pe www.artactmagazine.ro, octombrie 2015
