De la filmul lui Adrian Furtună pleci râzând și repetând replici, așa cum de la operă pleci fredonând. Subiectul nu e nou – soarta ultimilor meșteșugari romi, cioplitori în lemn – și l-ai mai văzut dacă nu în cinema, poate la TV, și dacă nu acolo, atunci în reviste. Dar e ceva care te face să ții minte Povestea lingurii și să-l separi de altele. Iar acel ceva vine, cred, din faptul că 1) prezintă cinci destine diferite, din toate colțurile țării și că 2) aceste destine sunt frumos unite prin același mod de lucru, de gândire și de perspectivă asupra lumii.
Nu vreau să devin aici sentimental și stufos, pentru că documentarul numai sentimental și stufos nu e. În schimb, e simplu și „curat”, în sensul că întâlnirea cu omul e foarte rodnică tocmai pentru că omul e lăsat să conducă povestea. Iar firul roșu al poveștii este că în toate cele cinci cazuri meșteșugarul e întotdeauna cel mai bătrân și ultimul din sat care mai știe să cioplească. Și mai important e că, în ciuda evidentei dispariții a tradiției, nici unul dintre subiecți nu joacă tristețea pe care ne-am închipui-o. Sunt sprinteni la vorbă, au chef de glume, cântă, au emoții de copil când își ating uneltele, nu se plâng de sărăcia (dezolantă pentru noi) în care au trăit dintotdeauna și, bineînțeles, piperează filmul cu replici care îți merg la inimă. Amintesc doar una: „ăștia tineri îs acuma pe la școli. S-or specializat, nu mai lucră.”
Filmul este, totodată, un montaj inteligent cu tineri în tricouri Puma și bătrâni care duc în spinare snopi de măturoaie. Îl vedem chiar și pe regizor, într-o scenă în care duce în spate, ca o cruce pe Golgota, un lemn din care va fi cioplită lingura. Pe de altă parte, pe măsură ce povestea avansează, cazurile apar tot mai succint, mai esențializat, sugerând unitatea între ele, indiferent de distanțe. O unitate exprimată perfect prin scena în care meșteșugarul din Vaslui primește, în dar, unelte de lucru de la Craiova, care sunt exact ca cele cu care lucrase, în copilărie, alături de tatăl său. Cât despre finalul în care copilașul de 4-5 ani lovește cu cuțitul o bucată de lemn, cu o precizie prematură, no comment. Este exact ce trebuia.
România, 2012, 60’
Regie: Adrian Nicolae-Furtună
Imagine: Matei Budeș
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2013, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2013
