1988, iarnă. Țin minte că eram mici când tata ne trezeSCHI IN ANI 80a la 5 dimineața, o dată pe lună, ca să prindem camionul de muncitori care urca la Șugag, pe actuala Transalpina.
Că ningea sau că era doar frig, nu-mi aduc aminte. Ce știu e că eram singurii care, la ora aia, așteptam în stație îmbrăcați de schi, cu fâșuri colorate, bețe și schiuri. În masa de oameni adormiți care plecau în uzine, eram ca picați din filme americane. Iar când sosea camionul, urcam și ne făceam loc (deși „loc” e mult spus, în înghesuiala din vechile autospeciale, cu două băncuțe pe margine și una pe mijloc…) printre muncitorii pe care nu-i vedeai din stație fiindcă geamurile de camion aveau gheață pe dinăuntru. Dar, odată ajunși în mașină, oamenii ne primeau bine. Nici măcar nu plăteam. Erau învățați cu noi, știau unde mergem.
Noi mergeam la schi. Dar nu oriunde. Pârtiile noastre erau, de fapt, niște dealuri fără nici o amenajare iar stațiunea, niște grajduri în care vara dormeau vacile. Eram la cota 1.400, în Munții Șureanu, Valea Dobrei, zona „Duș”. Și era alegerea noastră să schiem acolo decât să stăm ore-n șir la cozi de teleschi în puținele și arhiplinele stațiuni de schi din acea vreme, care erau relativ departe, adică Arieșeni, Păltiniș, Parâng și Valea Prahovei. N-aveam de ales sau, poate, ne plăcea să fim altfel.
Luam cu noi vin, slănină, schiuri și, mai ales, motorină. Era cea mai importantă de pe listă, fiindcă fără ea nu funcționa motorul de tractor de pe pârtie, care acționa un cablu de care te prindeai cu crose. Era un chin să-l pornești (motorină înghețată, angrenaje ruginite…), așa că fiecare pornire se celebra cu chiote. Cam ăsta era „telescaunul” nostru, dar pentru noi era suficient. La fel cum suficientă era și bătătorirea pârtiei nu cu utilaje, ci cu schiurile, de sus până jos, pas cu pas. Era greu dar entuziasmant, istovitor dar sănătos ca sport și ca mod de a trăi împreună. Eram o mână de oameni, dar le făceam pe toate și găseam soluții la orice. Motorul de tractor și dealul cu zăpadă erau, până la urmă, un lux pentru niște oameni care, cu mâinile lor, reușeau să transforme muntele în pârtie de schi. Noi eram stațiunea, noi eram și turiștii.
Să fii, acum, schior cu 30 de ani vechime înseamnă să fi făcut toate astea măcar o dată, indiferent unde în Carpați. Da, sunt nostalgic, dar am argument: dificilii ani ’80 au pus baza educației sportive a unei generații, care a trecut prin astfel de clipe de aur. Clipe de cult al efortului, de improvizație colectivă, de într-ajutorare nesimulată, de satisfacții mari din lucruri mici. Chiar dacă azi avem geci Salomon, bețe Head și facem carving în powder, totuși noi eram copiii ăia uzi de zăpadă pentru că schiau în trening, ghete și cu schiuri lungi de 2 m, în locuri unde iarna doar lupii călcau. În acea epocă gri și flămândă, noi eram sătui de sănătate și ne bucuram de culoare. De alb.
De ținut cont. Azi, zona „Duș” e pustie. Dar poate recăpăta viață în orice sezon de schi, fiind una dintre cele mai ofertante zone pentru freeride din Meridionali.
Articolul a fost publicat inițial în „National Geographic Traveler”, decembrie 2014
Credite foto: Virgil Costea
***
Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.
