Wednesday, 01 March 2017 / Published in Una-alta despre schi

SCHIOR ÎN TIMP RECORD. Ca să vedeți că se poate

Soția mea schiază. De un an. Dar schiază bine, elegant, intens, stilat. Aproape perfect, de fapt. Am pus-o pe schiuri în ziua de 5 decembrie 2015, iar după o lună cobora în carving și în contraderapaj cu punctare. După încă vreo două săptămâni, îi învăța, deja, pe alții să schieze, iar după încă o lună preda schiul în Alpii francezi, pentru românii care-și făceau vacanța acolo. Acum, soția mea e monitor cu acte în regulă. Lucrează cot la cot cu mine, la Șureanu, în școala mea „Pași Liberi” și este, credeți-mă, cel mai bun „produs” al meu, din 2011 de când predau schiul alpin. O cheamă Simona și despre ea e vorba în textul de mai jos. Ca să vedeți că se poate. Că într-adevăr poți să devii, din paltonar, schior. În timp record.

Când i-am fixat pentru prima oară clăparii în schiuri, am avut o uriașă frică de eșec. Simona era, pe atunci, prietena mea și eram împreună de doar trei săptămâni. Putea deci oricând, în timpul lecției de inițiere, să-mi arunce în față obișnuitele vorbe pe care le aude cineva care vrea să învețe pe altcineva apropiat: „lasă-mă în pace”, „nu mai am chef”, „nu-mi place schiul”, „e greu”, „mă disperi”, contrabalansate de reacțiile furioase ale celui care face pe pedagogu̕: „și tu mă disperi”, „ești bătută-n cap”, „fă cum îți zic și nu mai comenta”, „ești bâtă la sport”, etc. Nu exista, între noi, acel raport rece, profesional, între monitor și cursant, iar asta mă speria. Culmea, însă, era că Simona voia să facă impresie, să „dea bine”, așa că a tăcut mâlc și s-a comportat ca un școler emininke, vorba lui Caragiale. Nici eu, nici ea n-a comentat nimic, iar relația profesională a rezistat până la capătul lecțiilor. Un capăt marcat cu un mare oftat interior, neexprimat, în cazul amândurora.

Dacă acea zi de inițiere, dacă acel 5 decembrie n-ar fi fost urmat de alte câteva săptămâni în care Simona a asistat zilnic, în ger și viscol, de la 10.00 la 16.00, lângă mine, la toate orele mele de schi, cu toate tipurile de cursanți și dacă n-ar fi auzit și văzut, repetate până la saturație, aceleași seturi de exerciții de inițiere și perfecționare, aplicate altora, și dacă n-ar fi învățat prin obiectivare, ea n-ar fi ajuns unde e acum. N-ar fi putut, după doar două luni jumate, să schieze tehnic în powder sau să coboare o neagră în Franța, pe dâmburi și fleașcă.

Nu vă povestesc toate astea ca să-mi laud nevasta și, prin ea, pe mine însumi, ca monitor. Ceea ce ar fi indicat să înțelegeți este că, paradoxal, nu vorbim despre o excepție. Nu trebuie să ajungeți la concluzia că „da, domne̕, e simplu dacă soțul tău e monitor, și poți sta la toate orele lui. Gratis.” Dar haideți să gândim altfel chestia. Haideți să deducem de aici situația posibilă, nu ideală. Iar posibil este să aveți, cum scrie la carte, continuitate, perseverență și dragoste de munte. Să aveți, cu liniuță, următoarele:

– timp și bani; timp, măsurat în cel puțin patru-cinci weekend-uri consecutive de mers la schi. Bani, măsurați în sume destul de mari, impresionante pentru mulți, astfel încât să îți permiți acele cursuri de schi (preferabil private), acele mese hrănitoare (nu neapărat la restaurant, pot fi și „din brișcă”) și acele nopți de cazare (nu neapărat la hotel, există mereu variante mai rudimentare, mai ieftine);
– condiție fizică bună spre excelentă. Schiul nu e șah; nu are sens, îți garantez, să speri că vei schia, dacă tu îți dai duhul după o simplă urcare pe pârtie, cu schiurile în spinare. Dacă ai avut un teanc de scutiri la sport, în generală și-n liceu, atunci pune-ți un semn de întrebare înainte să vii la schi;
– echipament comod și adecvat condițiilor meteo;
– tăria de caracter pentru a traversa epuizanta lecție de inițiere, în care mai mult te chinui, greșești, asuzi și oftezi deznădăjduit, decât reușești;
– inteligența să taci, când îți vine să urli cu toată gura „nu mai pot!” sau „vreau o țigară!” în timpul inițierii;
– răbdarea de a vedea în avans lucrurile, din punct de vedere sportiv, adică de a înțelege că întotdeauna următoarea coborâre o să fie efectiv mai bună decât cea pe care o faci acum și că durează până când corpul își învață reflexele de frânare, de înclinare, de echilibru;
– încrederea în monitor, adică în scenariul că există o evoluție – lentă, ce-i drept – de la puțin la mult, de la enervantul și obositorul plug, la lejerul carving;
– rezistența fizică și psihică în ger, viscol și ninsoare;
– pofta aia interioară, neexprimată, secretă, de a deveni un schior bun;
– prezență efectivă la munte, nu pe tutoriale YouTube.

Dacă, deci, doriți un răspuns pentru frecventa întrebare „în cât timp se învață schiul?”, el ar suna așa: asimilarea schiului alpin de la nivel zero până la cel mai înalt grad – și spun asta judecând strict după experiența mea ca monitor, din 2011 încoace – poate avea loc într-o săptămână, în două, într-o lună sau în două. Depinde de câte ore reziști pe zi, de câți bani / timp ai, de câtă dorință ai, de cât de bine te țin picioarele și de cât talent ai în relația cu pârtia, cu echipamentul, cu vremea de munte. Timpul îl hotărăști tu, clientul; calitatea timpului – eu, monitorul.

Iată, mai jos, câteva imagini cu Simona in action, la școala „Pași Liberi”, de pe Domeniul Schiabil Șureanu. O veți recunoaște după costumul negru, după statura fit, după carving-ul elegant și după mănușile rupte.

Iar dacă vreți (a se citi „vă încumetați”) să luați ore de la monitorul Simona, monitor recunoscut pentru severitate și preocupare obsesivă de a preda schiul ca tehnică, nu schiul ca maimuțăreală și plugăreală, iat-o mai jos. Lucrează la școala de schi „Pași Liberi”, pe pârtiile de la Șureanu, unde o găsiți din decembrie până în aprilie: