În secunda în care am intrat în bisericuță, fiind soare afară și întuneric înăuntru, n-am putut vedea mai nimic. M-am frecat la ochi, dar tot degeaba. În schimb, am auzit două voci, care rosteau, pe rând, o rugăciune lungă. O rosteau în șoaptă și, în combinație cu întunericul, părea un fel de vis, ziua-n amiaza mare. Treptat, însă, ochii mi s-au obișnuit cu bezna și am putut vedea oamenii pe care, până atunci, îi puteam doar auzi: un țăran și un călugăr. Două lumi, ambele duhovnicești și o a treia, turistică, reprezentată de mine cu binoclu la gât. Dragi cititori, care știți că nu sunt fanul descrierilor lăcrimoase și a pupatului de cruci pe Salvare, vă mărturisesc că Poșaga e, pentru mine, o definiție a liniștii.
Este, totodată, o definiție a spațiului mănăstiresc în miniatură. Curte mică, bisericuță îngustă, chilii puține în care își duce veacul o obște infimă de călugări, și câțiva copăcei care închid curtea fără să ghicești, din stradă, ce e dincolo de ei. La Poșaga, în acest decor miniatural umbrit de verdeață, te simți ascuns, cumva protejat, mai ales că stâncile de lângă schit – rezervația Cheile Poșegii, frumoasă și fotografiabilă doar aici, lângă biserică, nu acolo unde a fost transformată în carieră de piatră… – cuprind schitul de parcă l-ar ține în palme.
Construit din lemn, încărcat de ornamentații cioplite, ansamblul schitului pare foarte vechi. Anul pietrei de temelie este, însă, mai recent decât ați crede: 1933, ctitor fiind Alexandru Rujdea, preot în Poșaga. În 1948, schitul era gata și tot atunci a și început viața monahală, cu obște de călugări, așa cum e și azi. La scurt timp, în 1959, comuniștii au decis că schitul trebuie închis. L-au redeschis abia doar 20 de ani. De atunci, din 1979, viața în schit a fost reluată fără alte întreruperi, urmând a fi clădite biserica de lemn (cu naos și pronaos unite), chiliile, clopotnița și zidul care înconjoară curtea. Un alt moment semnificativ a fost anul 2000, când obștea de aici a fost mutată în mănăstirea Oașa, fiind imediat înlocuită, la Poșaga, de una nouă.
Acum, indiferent ce ce veți face la Poșaga – rugăciune, foto sau plimbare cu mâinile în buzunar –, e imposibil să nu vă sară în ochi un lucru esențial: lemnul. Eu, unul, nu știu să fi văzut, încă, vreo mănăstire cu atât de multe, luxuriante și totuși echilibrate ornamentații în lemn, pline de motive florale. Nu e, din punctul meu de vedere, opulența unui BOR cu prea mult buget. Nu e nici fudulie locală, în rivalitate cu cine știe ce altă mănăstire din apropiere. E pur și simplu o transpunere a naturii în bucăți de lemn cioplit, într-o sinteză de elemente neo-brâncovenești care e imposibil să nu vă atragă atenția. Autorul acestei uriașe opere în lemn de stejar a fost meșterul Vasile Sălăjan, din Baia Sprie, iar anul în care a lucrat-o a fost 1981.
Dacă, prin absurd, nu vă interesează Poșaga nici ca loc de rugăciune, nici ca refugiu, nici ca spațiu pentru fotografie religioasă, poate vă interesează ca izvor de apă vindecătoare. „Izvorul Tămăduirii” sau „Izvorul Maicii Domnului” se află la câțiva pași de schit și, spun multe guri, a vindecat mulți bolnavi. În special femei care sufereau de afecțiuni incurabile. Darurile lor de mulțumire, de pildă, le veți găsi la icoana Maicii Domnului, din biserică. La izvor, însă, atmosfera rustică se pierde. Veți găsi acolo un șantier, cu betoane și fierătanii, probabil al unui viitor paraclis de vară, închinat izvorului.
Și, acum, o încheiere laică. Că femeilor nu le e permis să doarmă peste noapte în schitul Poșaga, înțeleg. Că n-au acces în biserică fără batic și fustă lungă, iarăși înțeleg. Dar că fotografiatul e interzis în incinta schitului, proprietate a statului român, bun public, e un abuz de autoritate. Reacționați în consecință, cu respect și luciditate.
Acces la schitul Poșaga
Din DN 75, pe direcția Câmpeni – Turda, la circa 4 km după ce ieși din Sălciua, se desprinde un drum la stânga, care trece pe sub un pod de fier. Drumul te va duce în satul Poșaga de Jos, de unde mai sunt doar 2 km până la schit.
Obiectiv turistic: schitul Poșaga
Localizare: Muntele Mare, pe raza comunei Poșaga (județul Alba)
Coordonate: alt. 530 m, 46º27’24” lat. N; 23º23’49” long. E
Acces: cu mașina
Facilități: parcare
Surse de informație pentru acest articol: schitul Poșaga
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă
