Mulți văd, în TIFF, două chestii: 1) film românesc și 2) ocazia să vadă film românesc. Și bine fac. Că văd trei filme pe zi la fiecare ediție, sau unul pe an, sau unul la trei ediții, sau că merg pentru prima oară în viața lor la festivalul ăsta de care nu se poate să nu fi auzit, oamenii care trec prin TIFF devin, vrând-nevrând, public de film românesc. Cetățeanul care nu are, poate, nimic de-a face cu cinefilia, cu scurtmetrajele, cu actorii de care n-a auzit pentru că nu apar niciodată la Kanal D, se trezește, pentru scurt timp, că-l interesează „filmele pe care le fac ai noștri”. Și, tot pentru scurt timp, că nu mai vrea film străin. Da, cât ține TIFF, au loc asemenea minuni, pentru că TIFF e cel mai sigur loc în care filmul românesc ajunge la public.

Scurtmetrajele românești – și le includ aici pe cele de mai jos – sunt, an de an, revelații pentru mulți. Nu pentru toți și nu toate sunt așa, dar există multe filme care dau de gândit și care dau speranță tuturor celor care aveau impresia că ai noștri nu pot, nu știu, nu se pricep la făcut filme și că produc doar tristeți provinciale și „complicături” metaforice fără final, care se aud prost. Așa că, da, veți vedea mai jos că și românii pot și poate ar fi bine să nu mai țineți cont de premiile de la Cannes și Berlin, ca să vreți să le vedeți. Fie că încă fac parte din lumea aridă, veristă a Noului Cinema Românesc (care cică își dă duhul, sau și l-a dat, sau se reîncarnează în altă estetică), fie că încep să aibă povești dinamice, că se apropie de action-movie-uri și că seamănă, ca stilistică, cu ceva-ceva din canoanele hollywoodiene, filmele românești se apropie tot mai mult de om și, într-o proporție discutabilă, plac.

Dar ceva se întâmplă. De fiecare dată când se termină un film românesc care place (și vorbim, acum, mai ales de scurtmetraje), apar în mintea românului primele neplăceri legate de filmele românești în general. Sunt întrebări care nu-i dau pace și, chiar dacă nu va vrea acum să le exprime, la un moment dat tot nu se va mai abține, pentru că le simte, îl frustrează. Le-am enumerat și anul trecut și le enumăr și acum, pentru că au rămas valabile: „Unde le mai pot vedea?” „De ce nu le am acasă?” „De ce tre’ să le văd doar în festivaluri, o dată pe an?”„De ce nu circulă, dacă-s bune?” „Chiar trebuie să bâjbâi după ele pe net sau să aștept minunea de a le vedea pe HBO, și asta dacă am HBO și norocul de a mă nimeri fix atunci în fața televizorului?” Ș.a.m.d., din păcate.

Au fost 16 scurtmetraje românești la TIFF 2016. N-o să scriu cronici despre toate, deși cunosc așteptările echipelor de producție și e păcat că, probabil, iarăși nu va scrie nimeni pe îndelete despre munca lor. În schimb, o să încerc o scanare (cu liniuță, școlărește) a câtorva dintre cele 16 filme, prin prisma celor mai importante puncte forte și slabe pe care le au. Altfel zis, iată câteva chestii cu plus și minus, care definesc felul cum se face, azi, film românesc.

Chestii cu +

+ opțiunea clară pentru construirea poveștii exclusiv din dialog analitic, cu creștere de tensiune din analiza conflictuală a ceea ce a fost sau va fi, fără ca dialogul să devină, din fericire, pretexte de show-off actoricesc sau regizoral (Te mai uiți și la om).

+ aceeași opțiune pentru dialog găsim și în Oase pentru Otto, cu mențiunea că aici dialogul este însăși acțiunea. Cele două traseiste – cântăreața de operă, naivă, speriată de propria umbră și disperată să facă bani pentru un concurs de canto, și rivala ei, târfa clasică, acră, care apoi își deschide sufletul tocmai fiindcă modestia celeilalte o face să-și vadă propriile limite – intră în conflict din start. Și compun un scenariu imposibil, în viața reală, dar verosimil, în film. De ce? Pentru că e scris credibil (autor Lia Bugnar), e jucat alert, cu accente care separă bine personajele.

+ autenticitatea constantă a schimburilor de replici și, de aceea, plăcerea noastră de a le urmări și de a vedea structura personajelor, reacțiile lor, felul în care abordează situațiile. Vezi, aici, dezinteresul agresiv, prejudecățile, jena și remușcările soțului din O faptă bună, în conflict cu optimismul la fel de agresiv al soției; aerele de superioritate și preconcepțiile discuțiilor din Te mai uiți și la om; loviturile sub centură și irascibilitatea amabilă din Ana se întoarce; contrastul între târfa autentică, care și-ar trage-o cu oricine și târfa pudică, cu principii, care și-ar trage-o mai mult metaforic, din Oase pentru Otto; glacialitatea sarcastică a soțului și resemnarea bizară a soției din Șapte luni mai târziu; disecția bizară, imprevizibilă a relației dintre El și Ea, în epuizantul discurs despre iubire din Ferdinand 13; discuția despre lume, Dumnezeu și intimitate din 4:15 Sfârșitul lumii, în care un pretins Hristos încearcă să-l convingă pe un șofer că e chiar Hristos.

+ finalul ca propunere de sens și ca schimbare de poveste. În sfârșit, putem vorbi tot mai mult, în filmul românesc, despre încheieri rotunde de poveste, despre dezvoltări credibile duse la capăt, despre linii narative simple dar satisfăcătoare, cu expoziție, intrigă, desfășurare, climax, deznodământ. Ca la școală. Și cred că cel mai puternic titlu, în acest sens, e 4:15 Sfârșitul lumii, deși nu se poate lăuda cu cel mai mulțumitor ending (oricum nu și-a propus asta). Filmul oferă, la final, motive egale ca autostopistul primit în mașină să pară atât Iisus, întors pe pământ, cât și pedofilul care a ucis-o pe însăși fiica șoferului din mașină. Așa că finalul pur și simplu aruncă în aer orice așteptări, generează o grămadă de judecăți de valoare și îți înșurubează în creier o enigmă pe care filmul n-o mai rezolvă: până la urmă, omul ăla e chiar Hristos (și de ce n-ar fi?) sau pedofil? Final bun, cu mesaj de adâncime e și în Wall, când fata decisă să facă adulter se răzgândește în ultima clipă, fiindcă vede o gravidă fără mâini, bucuroasă să nască. Nu e de neglijat nici Oase pentru Otto, care prin nu știu ce minune a făcut ca finalul să fie un cadru fix cu doi câini maidanezi, hârjonindu-se pe trotuar ca cele două prostituate, repetând, parodic, exact genul de relație dintre ele. Și n-au cum să nu vă placă finalurile din ultra-spumoasele Ninel și O noapte în Tokoriki: în ambele are loc pedepsirea vinovaților, încheind povestea în tonalitatea de resemnare jenată, autoconștientă de propria condiție.

+ realism gri. Spuneți-i cum vreți, realism, naturalism, verism: dacă cinema-ul nostru n-a cultivat, în ultimii 15 ani, realism la cele mai înalte cote de mimimalism stilistic și „secetă” narativă (i-aș zice chiar epoca trecerii „spre un film sărac”, parafrazând pe Grotowski), nu știu cine a mai făcut-o recent. Poate „Dogma 95”, dar mai rigid, mai programatic. Ei bine, toate cele 16 filme – mai puțin Blană, exercițiu cinematografic care inflamează realitatea situațiilor prin satiră și exagerare parodică – intră cu încredere pe poarta lată a realismului. Cele mai multe oferă povești care confirmă că cinema-ul nostru continuă să fie al naibii de serios, fără zâmbete, gri. Enumăr, aici, conflictualele și întunecatele Un gust amar, Raisa, Te mai uiți și la om; neliniștitorul Mă cheamă Costin și, bineînțeles, 4:15 Sfârșitul lumii; încrâncenatul calm Șapte luni mai târziu, care strecoară sugestia de acțiune prin detalii incredibil de fine și printr-o atmosferă de thriller în așteptare; complicatul Ana se întoarce și durerosul Miercuri. Toate expun situații fidel decupate din viață, care sună atât de realist, încât parcă le-am trăit sau le-om trăi.

+ realism vesel. Alte scurtmetraje (doar trei la număr, la TIFF 2016) au dus realismul într-o zonă de pitoresc care ar fi fost seacă dacă n-ar fi avut umor, conflict și final. Pitorescul din O noapte la Tokoriki, de pildă, e pur-sânge românesc (și nu știu, zău, ce ar pricepe spectatorii străini din scurtmetrajul ăsta…), pitoresc pe care îl știm toți cei ce ne-am născut înainte de Revoluție. Anii ’95, un majorat la discoteca din sat, manele, Genius, confetti, leduri, ruperi în figuri, șmecherisme primitive, dans zbenguit, sacadat, dintr-ăla de se aude tropăitul ciocatelor pe podea, mai tare decât muzica. O noapte în Tokoriki, deși n-are replici, fiindcă replicile sunt pur și simplu înlocuite de versurile „superbelor” piese dance, e tot ce trebuia să fie ca să ne convingem că filmul românesc poate fi consistent fără dialog, fără tristeți, fără pretexte de poveste nedusă la capăt. Ca să nu mai spun că ne dureau fălcile de râs. Dar am râs cu poftă și la O faptă bună, cu toate că realismul angoasant care deschide povestea – boala unui tată bătrân, certurile constante între doi soți, traficul exasperant – sunt răsturnate în cea mai neagră comedie, prilejuită de eutanasierea unui câine în cabinetul veterinarului. Ies la iveală, rând pe rând, zgârcenia, lenea, remușcarea falsă și remușcarea reală, optimismul stupid, agresivitatea gratuită și caraghioslâcurile specifice „stilului” românesc de a complica lucrurile, de a face pe deștepții și de a rezolva o problemă cu bani și „atenții”. Cât despre al treilea film, Ninel, vă voi rezerva plăcerea de a descoperi situații comice atât de pline, de fluent construite, atât de atente la detalii de mimică și gest (actorii principali sunt, de fapt, actori ai Teatrului Național din Sibiu, iar asta se vede în creativitatea jocului în plan-secvență), încât ar putea fi unul dintre titlurile pe care le veți ține minte.

Chestii cu –

Nu voi scrie mult aici. Sunt absolut sătul de erorile parcă înadins repetate în unele filme made in RO, așa că voi enumera ceea ce cred că încă persistă, epidemic, în modul de lucru al multor cineaști români:

– băgatul degetului în ochi, adică redundanța, la mult timp după ce ne-am prins că scena cutare înseamnă cutare lucru și că nu mai e nevoie de repetări de atmosferă, replici, atitudini. Vizate: Un gust amar, Proiecționistul, Miercuri.

– actoria enervant de neconvingătoare. Iar termenul să știți că e blând. Neconvingătoare nici pentru actori, cărora parcă nu le intră în gură replicile (pentru că sunt scrise neverosimil, inautentic), nici pentru spectatori, care se văd nevoiți să asiste la un spectacol artificial de relații între personaje. Din nou, vizat e Un gust amar, care – dincolo de drama relației pierdute tată-fiu, care susține și pune în mișcare tensiunile poveștii – îi are în roluri centrale pe Mircea Andreescu și Marius Vizante, care n-au nevoie nici de prezentări, nici de confirmări. Păcat, scurtmetrajul ar fi putut fi cel puțin corect și foarte interesant actoricește.

– finalul fără final, filmat în cadru fix, generator, chipurile, de reflecție în mintea spectatorului asupra a ceea ce tocmai s-a rostit / întâmplat pe ecran. Soluția vine din practicile statismului din Noul Cinema Românesc (la care campion era Corneliu Porumboiu), însă pentru a obține același rezultat ca în Polițist, Adjectiv sau A fost sau n-a fost?, ar fi trebuit ca finalul, realizat prin cadru fix, cu sens echivoc, să aibă în spate o poveste de mai mare durată decât cele câteva minute cât au scurtmetrajele. Logica e simplă: cu cât timpul de acumulare a cauzelor, efectelor dramatice, conflictelor etc. e mai mare, cu atât e mai tare impactul lor mental cumulat, pe durata unui final în cadru fix. Or, filme ca Raisa și Mă cheamă Costin, deși au intensitate, cursivitate, deși te pun pe gânduri, te întristează, te fac curios, te lasă rece și iar te încălzesc, sunt totuși filme neterminate. Au, într-un fel, caracter de trailer, care ar conține esențele unei povești mai mari. Preferă să dea finalul pe cadru fix; practic, „se scot” prin cadru fix.

În rest, v-o spun cât pot de subiectiv: sper să apuc în curând ziua în care cei care scriu povești pentru scurtmetraj vor fi în stare să dezvolte povești pentru lungmetraj. Să nu uite că cei care joacă fotbal în sală tre’ să alerge mult mai mult, dacă vor fotbal pe teren mare.

Te mai uiți și la om, regie: Ana Maria Comănescu
Wall, regie: Mihai Radu Dan
Ninel, regie: Constantin Popescu
Ana se întoarce, regie: Ruxandra Ghițescu
Șapte luni mai târziu, regie: Andrei Crețulescu
Blană, regie: Tudor Botezatu; Bogdan Orcula
Oase pentru Otto, regie: Matei Lucaci-Grunberg
O noapte în Tokoriki, regie: Roxana Stroe
Mă cheamă Costin, regie: Radu Potcoavă
Ferdinand 13, regie: Cecilia Ștefănescu
4:15 Sfârșitul lumii, regie: Gabi Virginia Șarga; Cătălin Rotaru
Proiecționistul, regie: Norbert Fodor
Miercuri, regie: Noran Mihailov
Un gust amar, regie: Raluca Ungureanu
Raisa, regie: Pavel Cuzuioc
O faptă bună, regie: Andrei Gruzsniczki