Chiar dacă încă nu e prea evident și nu suntem toți de acord, interesul pentru poveste în scenaristica românească a început să crească. A evoluat, în ultimii ani, de la puținul sec și complet dependent de dialog, la tot mai multă acțiune și efect, fără însă ca acțiunea și efectul să fie neapărat scopuri în sine și, deci, să sfârșească derizoriu, comercial. Repet, nu e ceva foarte evident și, deocamdată, nu e o fază matură. Ea nu generează încă valoare în scenariul de thriller sau film de acțiune, așa cum o generează de ani buni în scenariul de film naturalist-psihologic. Dar e pe cale să o facă. În schimb, însă, ceea ce e foarte vizibil și bine întemeiat în cinema-ul nostru e filmul-dialog. Filmul cu vorbe.
De fapt, e atât de mult dialog în filmele noastre și atât de puțină acțiune concretă („concret” fiind ceea ce vezi pe ecran, nu acțiunea sugerată sau subînțeleasă), încât am putea vorbi despre un cinema-dialog. Un cinema reflexiv, polemic, care ilustrează prin conversații realitatea pe care publicul o cunoaște și pe care, în sinea lui, o vrea ilustrată. Un cinema de-a dreptul maieutic ca densitate a dialogului, un cinema puternic ca mesaj. Iată, mai jos, câteva scurtmetraje de la TIFF 2015, care aplică bine conceptul de cinema-dialog, așa cum alte scurtmetraje, tot de la TIFF 2015 (le găsiți aici), aplicau conceptul de cinema-acțiune.
Scor alb, al lui Marius Olteanu, e un film cu multe liniști, aparent goale pe dinăuntru, dar care te fac foarte atent la puținul care se vorbește. Povestea e simplă, restrânsă la două personaje: un taximetrist de noapte (Alexandru Potocean) și pasagera lui (Ioana Flora). De fapt, e o noapte proastă pentru El, care fuge de viață la volanul mașinii, și o noapte proastă pentru Ea, care preferă să stea în mașina taximetristului, decât să meargă acasă. Nici unul nu părăsește taxi-ul, iar cursa se lungește toată noaptea, pe străzile capitalei. Restrâns, spațiul mașinii devine protector pentru cei doi, care, deși încep pe picior greșit, se „înțeleg” în aceeași iritare față de lumea din jur. Ambii umblă fără țintă, ambii preferă starea de stand-by sufletesc, de tranziție și, cumva, îi apropie tocmai faptul că ambii sunt pe fundul prăpastiei. Dar, mai ales, îi apropie spațiul mic, închis, în care orice replică are valențe mai tari decât dacă ar fi rostită in open air. Regizoral, Scor alb e o abordare intimistă, reținută a depresiei, cu nuanțe abia sugerate pentru a menține maturitatea situațiilor. Iar filmarea în grosplanuri, cu umbre și fețe pe care abia le vezi, asigură tocmai această apropiere a dialogurilor dintre El și Ea. N-am înțeles, însă, de ce regizorul a încheiat cu un final atât de deschis și în mod confortabil imprecis. Confortabil pentru regizor, normal. N-aș vrea să cred că n-a știut să facă ceva mai mult cu acest subiect atât de bun și de generos ca semnificații de relație.
Destul de diferite de Scor alb, ca dinamică a conversațiilor, sunt patru scurtmetraje care ar putea primi ușor eticheta de film-dialog, etichetă bună pentru felul cum se face, azi, cinema: Mesagerul, Greieri, Profesioniștii și In the House. În Mesagerul, film al lui Radu Potcoavă, tânărul Vlad e martorul unei crime. Criminalul, însă, îl vede și îl urmărește, sechestrându-l într-un bloc. Până la sosirea poliției, asasinul poartă un dialog neobișnuit cu băiatul, de care pare să se fi atașat în mod straniu. Discuția e mai degrabă un monolog al criminalului, jucat rece și intens de Emilian Oprea, la care băiatul răspunde speriat, monosilabic. Nici n-ar putea altfel, fiind mereu prins în off-side de către asasin, care îi sondează gândurile și răspunsurile. Glacial, cinic, ucigașul își posedează sadic victima, folosind exclusiv vorbe, oarecum ca în Collateral al lui Michael Mann. Nu e chiar verosimil ce se întâmplă (și nici nu trebuie să fie așa), ba chiar dialogul agresor-agresat are o anumită spectaculozitate și retorică, în genul discuțiilor cerebrale despre moarte din filmele lui Tarantino. Sau, mai bine zis, ca în Tatăl meu e cel mai tare, scurtmetraj plin de acțiune, scris și regizat de același Potcoavă, la un nivel chiar și mai rafinat decât Mesagerul.
Tot captivitate vedem și în Greieri. Un tânăr e pe cale să se arunce de la balcon, dar e întrerupt de zgomotele unor hoți care îi intră în apartament și îl închid în balcon. Astfel, nu mai pare sinucidere, ci crimă. Iar tot ceea ce urmează e o lungă discuție între sinucigaș – un ins cam pripit și emoțional, dependent de părerile din jur, încântat de dramatismul lui, ca victimă, dar speriat de realitate – și hoț, un tip blazat, sătul de viață, care îl joacă aici pe terapeutul de ocazie. Dialogul crește comic, cu antiteze, cu atacuri reciproce și dezvăluiri neașteptate, cu salturi destul de iuți de la dramatism la râs. Însă avem un final ratat. Din păcate nu există o culminație. Poate ca dialog este, dar ca acțiune nu și deci, n-avem o încheiere satisfăcătoare a acestei comedii negre, prin care să se amplifice și mai mult rolurile celor două personaje. Din nou, avem situația poveștii de tip crop, cu tonalitate, cu dialog bine scris dar… fără final. Iar finalul deschis, aici, nu prea e o scuză.
M-a convins și mai puțin Profesioniștii, în care un antrenor de box îl pregătește de luptă pe un boxer. Meciul, însă, va fi un mare blat, în care toate regulile sunt răsturnate și care se încheie cu o bătaie generală. Pugilistul, chiar dacă e lat cât dulapu’, se teme ca un copil și-și face cruci ca o babă, în total contrast cu antrenorul, care, prin limbaj, întruchipează tot ce e mai necioplit, anti-fairplay și ilegal în sport. E un contrast pe care regizorul Tudor Botezatu îl duce foarte bine în zona dialogului, dar pe care îl diluează, din păcate, pas cu pas, prin reluări redundante și cam puerile de idei și de atmosferă. Cât despre final, nu e un șoc că nu se întâmplă nimic nici aici.
În In the House, un tânăr lovește cu mașina o femeie, după care fuge de la locul accidentului. Apoi ajunge la un chef, își povestește pățania, ca și când ar fi fost comisă de altcineva, și își îneacă neliniștea în alcool. Spaimele, însă, îl ajung din urmă, transformând cheful într-un haos, iar pe tânăr, într-un monstru. Deși mă cam îndoiam că poate să ducă bine până la capăt acest scurtmetraj, început cam imprecis și șovăit, cam excesiv ca atmosferă de „mega-party”, mi-am dat seama că mă înșelasem. Filmul, scris și regizat de Ana Maria Comănescu, se consumă strict în conversațiile dintre tinerii băuți și fumați, care se trezesc la realitate atunci când realitatea se dovedește mai tare decât ei. E un filmuleț alert și viguros ca schimburi de replici și e, cumva, pe linia violenței de atitudine din Furia sau Loverboy.
Am aplaudat din inimă scurtmetrajul Pavel, făcut de Alexandru Ranta. Un bătrânel își duce zilele într-un apartament mic, sărăcăcios, pe care îl împarte cu o pisică și cu soția bolnavă la pat. Zi de zi, ceas de ceas, bătrânul vorbește cu amândouă și, astfel, își mai umple viața cu prezențele lor. Finalul, însă, cade ca o ghilotină peste ceea ce credeai că e această poveste iar prezențele celor două ne dăm seama că sunt, de fapt, absențe. Dialogul bătrânului este un trist monolog de om care nu vrea să accepte că morții nu mai sunt, iar un final mai potrivit decât filmarea unui pat gol nu cred că se putea găsi. Deci avem, în sfârșit, un bun sfârșit de poveste. Film simplu, nepretențios, curat.
Intenționat am lăsat la urmă Artă, al lui Adrian Sitaru și Nu există-n lumea asta, de Andreea Vălean, poate cele mai percutante scurtmetraje de la acest TIFF. Artă e marca inconfundabilă a lui Sitaru, pe un subiect sensibil și greu de apucat, oricum ai da-o: obscenitatea în artă. Pe scurt, un regizor de film găsește fata perfectă pentru rol, dar rolul implică mimarea unui act sexual, iar fata e minoră. Regizorul încearcă s-o convingă pe mama fetei că la mijloc e doar artă și scop moral, iar mama încearcă să-l convingă pe regizor că fata va avea de suferit, ca imagine și impact emoțional. Sitaru duce conflictul într-o zonă de „gherilă” a conversațiilor, cu argumente și contrargumente care se întretaie rapid, fără pauze și care scot la interval atât decența și convenționalismul mamei, cât mai ales strategiile prețioase și cu aer deștept ale echipei filmului. Se ciocnesc două lumi, aici, reprezentate de regizor, pe de o parte, și de mamă, pe de alta. Adică avem uz parșiv și infatuat de cuvântul „artă”, cu închipuiri epigonice de reușite la Cannes – în cazul regizorului și, în cazul mamei, avem certitudinea că arta e bună câtă vreme e cuminte și nu violentează viața. Excelent scris ca schimb de replici pe ton de conflict aparent calm, Artă sună (din fericire) fix ca alte filme pe care le-a scris și regizat Sitaru și care sunt obligatorii pentru cinefilul român: Din dragoste cu cele mai bune intenții, Pescuit sportiv, Colivia sau Valuri.
Cât despre Nu există-n lumea asta, pe un text de Ștefan Peca, după o idee a Andreei Vălean, am putea zice că e ceea ce era nevoie ca să ne convingem că filmul românesc știe, în continuare, să ducă umorul și drama pe același fir de ață. Doi vechi prieteni (un patron de bar obscur, în care sună manelele) și un art designer se întâlnesc după mulți ani. Bucuria revederii ascunde, de fapt, vechi frustrări iar adevărurile lor ies la iveală pe măsură ce prind curaj în timpul conversației. De altfel, totul e conversație, aici, iar umorul și, totodată, tensiunea ies din absolut orice replică și gest al patronului (jucat spumos de Alexandru Potocean). Umor e și în ceea ce vor cele două personaje să fie, dar nu sunt, iar felul în care e accelerat dialogul și, în special, felul în care e jucată această accelerare te ține cu ochii lipiți de ecran. O frumoasă poveste despre ratare, care te face să râzi și, totodată, care te pune urât pe gânduri.
Scor alb – România, 2015, 28’; Regie: Marius Olteanu; Scenariu: Marius Olteanu; Imagine: Luchian Ciobanu; Distribuție (parțial): Ioana Flora; Alexandru Potocean
Mesagerul – România, 2015, 13’; Regie: Radu Potcoavă; Distribuție (parțial): Emilian Oprea
Greieri – România, 2015, 20’; Regie: Lucian Dan Teodorovici; Scenariu: Lucian Dan Teodorovici; Imagine: Tudor Platon; Distribuție (parțial): Radu Mihoc; Ionuț Cornilă
Profesioniștii – România, 2014, 11’; Regie: Tudor Botezatu
In the House – România, 2014, 17’; Regie: Ana-Maria Comănescu; Scenariu: Ana Maria Comănescu; Imagine: Tudor Platon; Distribuție (parțial): Rareș Andrici; Andreea Alexandrescu
Pavel – România, 2015, 14’; Regie: Alexandru Ranta
Artă – România, 2014, 19’; Regie: Adrian Sitaru; Scenariu: Adrian Sitaru; Imagine: Adrian Silișteanu; Distribuție (parțial): Ioana Abur; Andrei Rus
Nu există-n lumea asta – România, 2015, 10’; Regie: Andreea Vălean; Scenariu: Ștefan Peca, după o idee de Andreea Vălean; Distribuție (parțial): Alexandru Potocean
Important: nu toate filmele de mai sus au fișe tehnice complete (nume regizor, scenarist, director de imagine, actori), întrucât n-au fost de găsit.
