Mărturisesc că de mult timp mă chinui să găsesc un cuvânt suficient de frumos și, în același timp, suficient de dur, care să descrie dezamăgirea spectatorului în sala de film și să înlocuiască, de fapt, urâtul termen „țeapă”. Caut un cuvânt care să sune, dacă s-ar putea, onest și totodată livresc, să însemne și „m-a tras în piept” și „aș fi vrut să fie un film mai bine structurat, cu un stil mai rafinat”. Dar, fiindcă încă nu l-am găsit, mă rezum la „țeapă”. Dragi cumpărători de bilete, iată mai jos două filme, văzute ieri la TIFF. Unul e țeapă, celălalt capodoperă. Ghiciți voi ce și cum.

Shelley

Elena, o tânără româncă, pleacă în Danemarca pentru a lucra ca menajeră și pentru a-i asigura un trai mai bun băiețelului ei, rămas acasă. Se angajează în casa soților Louise și Kaspar, undeva la munte, într-o pădure de lângă lac. Toate bune și frumoase, până în clipa în care Elena devine, la propunerea lui Louise, mama surogat pentru copilul pe care aceasta nu-l poate avea. Dar, treptat, Elena se simte tot mai rău, nu mai doarme, are vedenii, crize, și orice lucru pare să se întoarcă împotriva ei și a tuturor celor care au acceptat, cu bună știință, această bizară substituire de mame.

Dacă povestea ar fi fost ceva mai mult decât atât, dacă ar fi avut măcar punct culminant (că, deh, cine mai speră la deznodământ / final în cinema, în ziua de azi?), aș fi fost bucuros să recomand Shelley ca horror autentic și ca film care confirmă că nu doar Kubrick, Friedkin sau Verbinski se pricep la speriat oamenii în sala de film. De speriat, ce să zic, ne-am speriat și noi la Shelley, dar atât. Și sunt convins că regizorul m-ar înjura, în mintea lui, dacă ar citi ce scriu aici, dar n-am de ales: filmul e o uriașă colecție de artificii horror, care pregătesc migălos o desfășurare de acțiuni care întârzie să se întâmple până în ultimul minut, când apar creditele la final.

Practic, tot ceea ce trebuie să existe într-un film, pentru ca filmul să fie horror, există aici ca soluție de scenografie, de sunet și actorie, făcând din povestea Elenei un caz foarte convingător de alienare. Veți găsi, aici, ingredientele care aplică cu succes (și respectă cu sfințenie) rețeta canonică a filmului de groază, confirmată și răsconfirmată de la Nosferatu sau Psycho încoace: contra-plonje-uri care deschid scena, gros-planuri obscure, perspective răsturnate, șoapte, picuri de apă în vană, uși care scârțâie, siluete în umbră, pâlpâit de lumânare, cadre întunecoase cu apă și stufăriș, muzică sepulcrală, noapte permanentă, contre-jour-uri în faruri de mașină etc. În plus, Cosmina Stratan în rolul Elenei este o remarcabilă gravidă pe moarte, aflată în descompunere, jucând alienarea și boala într-un fel pe care greu vi-l puteți imagina. De asemenea, Ellen Dorrit Peterson (pe care o știți din Orbire / Blind, prezent la TIFF 2015) aduce pe ecran exact acea glacialitate nordică, inexpresivă, golită de emoție, perfectă în astfel de scenarii. Toate sunt la locul lor, fluent, corect, într-o strategie ireproșabilă de anticipare a unor grozăvii care, așteptându-le, vă fac să vă doară stomacul.

Dar stomacul vă doare degeaba. Filmul e doar „ingrediente”; lipsește esențialul, adică „mâncarea”, adică povestea. Sau e ca și când ești gata să pleci la drum, alimentezi mașina, o speli fain-frumos, îi dai cheie, dar n-o bagi în viteză. Eu, unul, nu cred în asemenea proiecte, care mai degrabă dau gustul, decât să ne facă să gustăm. Este vorba, cred, despre incapacitatea scenaristului (adică a regizorului) de a duce la capăt o poveste cu ambiții atât de mari. Povestea e scrisă strict ca intrigă, oprindu-se acolo unde ar fi trebuit să înceapă și să devină cursivă pe modelul cauză-efect. De ce, de pildă, sarcina Elenei produce nenorociri? Pentru că e o naștere nebinecuvântată de Dumnezeu? Dar oare cred aceste personaje în Dumnezeu, sau într-o etică tip instanță, își manifestă ele în vreun fel principiile, au ele vreo conversație, una măcar, referitoare la etică / suflet? Nu, nu există nimic. Cauzalitatea e fragilă spre inexistentă, în Shelley, lăsând să existe doar învelișul de efecte, de dragul spectacolului thriller. Filmul este o capcană – una strălucită –, care ne aduce aminte de The Shining. Din păcate, cu nostalgie.

Filmul mai rulează joi, 2 iunie, ora 17.30, la Cinema „Victoria”.
Danemarca, 2016, 93’
Regie: Ali Abbasi
Scenariu: Ali Abbasi; Maren Louise Käehne
Imagine: Nadim Carlsen; Sturla Brandth Grøvlen
Distribuție (parțial): Ellen Dorrit Peterson; Cosmina Stratan

Cine-concert: Patimile Ioanei d’Arc

Despre filmul din 1928 al lui Carl Th. Dreyer, The Passion of Joan of Arc, n-o să scriu din punct de vedere critic, fiindcă nu sunt în măsură acum să reevaluez ceva ce a fost confirmat, valoric, timp de un secol. Voi scrie doar că l-am revăzut într-o proiecție care, cred, va rămâne în mințile celor care au avut ocazia să fie acolo. Proiecția a avut loc la biserica romano-catolică „Sf. Treime” din Cluj-Napoca și a fost acompaniată la orgă, live, de către Touve R. Ratovondrahety (Paris).

N-a fost unica proiecție; a fost a doua, iar eu văzut-o pe aceasta fiindcă la prima nu prinsesem bilet. Pe scurt, a fost genul de moment cinematografico-uman care ne-a adus tuturor aminte ce e TIFF: o întâlnire între om și cinema, la un nivel de emoție care doar în festivalurile cu identitate se atinge. Am văzut, în întunericul bisericii, în întunericul ăla tăiat de luminile proiecției, zeci de fețe cu ochii pironiți în ecran, în poziții incomode, dar încremenite așa timp de minute bune. Nu e puțin lucru ca un film alb-negru, mut, din 1928, acompaniat de orgă, să-i țină pe utilizatorii de Facebook ca pe ace, timp de 82 de minute.

Da, e TIFF.

Proiecția filmului a avut loc în biserica romano-catolică „Sf. Treime” din Cluj-Napoca și a fost acompaniată live, la orgă, de către Touve R. Ratovondrahety.
Franța, 1928, 83’
Titlu original: The Passion of Joan of Arc
Regie: Carl Theodor Dreyer
Scenariu: Joseph Delteil; Carl Theodor Dreyer
Imagine: Rudolph Maté
Distribuție (parțial): Maria Falconetti; Eugene Silvain