Aproape orice film din istoria cinema-ului este despre viață. Că-i western, scurtmetraj horror sau slapstick comedy, filmul a fost întotdeauna preocupat într-un fel sau altul, mai pe față sau mai discret, să vorbească despre om. Ship of Theseus nu doar că intră în marea categorie a filmelor despre om, dar o face declarativ și dezarmant, cu acea energie care în primă fază te sperie. Trebuie să-i dai timp, să lași brațele jos și să primești ce-ți dă. Chiar dacă sună școlărește.
Sunt trei povești în Ship of Theseus. Trei „cazuri”, în care fiecare personaj central trece prin trauma unui transplant de organ, ocazie cu care filmul aruncă în joc principii de viață, credințe, interogații care trec de granițele culturale ale Indiei și care ating mentalități de pe tot globul. În primul episod, unei tinere fotografe i se face un transplant de ochi. Operația decurge bine iar fata se acomodează cu vederea, dar se întâmplă ceva: fotografiile ei nu mai sunt la fel de bune ca înainte. Oricât ar părea de paradoxal. Cât timp era oarbă, aparatul era ochiul care vedea, într-o relație secretă cu simțurile fotografului, pentru care a vedea însemna, de fapt, a simți. După recăpătarea vederii, realitatea dă buzna în ochii fetei, cu o ofertă de imagine complet dezordonată, în care simțul uman, interior, e depășit de cel fizic, vizual. Drama acestui neajuns e estompată, însă, de firea de oțel a fetei, care atinge performanța de a avea înainte și după operație aceeași atitudine rațională, rece, nesurprinsă. E atitudinea omului care merge direct la esențe.
În al doilea episod, un indian suferă de ciroză și primește un ficat nou. Nimic ieșit din comun, doar că indianul e călugăr sadhu și refuză până în ultima clipă ideea de sacrificare a altuia astfel încât viața lui să continue. Respectul pentru ființa vie e așa de mare, în înțelepciunea acestui pustnic a cărui avere constă într-un toiag și o bocceluță, încât vede în agonia sa o binecuvântare. Sfințenia vine prin sacrificiul primit cu zâmbetul pe buze, iar drama aparentă prin care trece călugărul desculț e, de fapt, icoana bogăției spirituale.
În sfârșit, al treilea caz îl pune în centru pe un tânăr care tocmai a primit un rinichi nou. Organul, însă, fusese furat de la un sărac, în timpul unei operații de apendicită, ceea ce-l determină pe tânăr să-i caute pe vinovați și să-l salveze pe bietul om. Interesant e felul în care ignoranța și lenea care păreau să-l definească pe tânăr se transformă brusc în decizie și iubire de semeni.
„Fiecare avem o părticică din celălalt” se spune, la un moment dat, în film. Ideea transplantului devine, astfel, un motiv de relație involuntară între doi oameni, a cărei intimitate (fiind vorba de viață și moarte) e absolută. Filmul face, deci, un elogiu subtil al legăturilor dintre semeni, prin acest scenariu de drame paralele care se apropie binișor de performanța încrucișării poveștilor simultane din filmele lui Alejandro Gonzáles Iñárritu. Pe scurt, Ship of Theseus (prin titlul care trimite la paradoxul lui Plutarh – „un obiect rămâne sau nu același dacă elementele lui au fost înlocuite?”) este un comentariu asupra integrității umane, care nu ține cont de epocă și de țară.
Un fir care leagă episoadele din Ship of Theseus și care deschide pâlnia spre profunzimile de etică ale fiecărui caz e personajul care-l însoțește pe protagonist. În primul episod e iubitul fetei, empatic și compătimitor; în al doilea – tânărul student, prieten al călugărului, pasionat de discuții filosofice despre viață, moarte, violență, justiție divină; în al treilea – bunica tânărului, exponentă a unei lumi principiale. Toți au un numitor comun: cheful de a vorbi. Se pălăvrăgește atât de mult și de epuizant despre cele mai mari teme de pe lume, încât parcă ai vedea fragmente citite din Republica lui Platon. E ceea ce, de fapt, pune în antiteză tema de adâncime a filmului, care e trecerea la fapte. E filosofia fără cuvinte, caldă, pe care filmul o subliniază îngroșat. Și pe care câteva cadre-cheie din film o exprimă splendid prin panorame și close-up-uri: drumul drept printre conducte ruginite; coroanele de copaci în bătaia vântului; miriapoda ce se strecoară printre pașii oamenilor; peștera din final.
Ship of Theseus e un debut al indianului Anand Gandhi. Dar să mă pici cu ceară, eu nu văd nici un debut în felul în care e lucrat acest film. Nici o stângăcie, nici măcar la nivel tehnic. Talentul pentru semnificație și pentru imagine al lui Gandhi e fantastic și anunță intrarea pe piață a unui regizor despre care vom mai auzi. Și care contrazice atât părerile occidentalilor despre filmele indiene cu cântecele, cât și ideea că dacă ajungi la cinema, trebuie să te distrezi. Neapărat de văzut și de recomandat, mai departe, acest film. Face bine la suflet.
India, 2012, 140’
Regie: Anand Gandhi
Scenariu: Anand Gandhi; Pankaj Kumar; Khushboo Ranka
Imagine: Pankaj Kumar
Distribuție (parțial): Aida Elkashef; Sohum Shah
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2013, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2013
