Dacă 27 de oameni ar fi murit într-un sat, toată lumea s-ar fi oprit în loc. Nimeni n-ar mai fi lucrat, s-ar fi tras clopotele și toți ar fi ieșit pe la porți. În București, însă, vrând-nevrând, detaliile se pierd. „Apa” în care se dizolvă pliculețul de tragedie e atât de adâncă, încât nici n-ai ști că s-a dizolvat ceva. Oamenii ies din nou în parc, serviciile continuă în parametri normali, vine „inofensivul” Halloween, lumea își vede de ale ei. Nu știu, nu eram în București la Revoluție, dar am auzit că în dimineața de 22 lucrurile au fost cam la fel. Semafoarele au mers iar, troleele și-au reluat cursa, oamenii traversau din nou pe zebră. Dar toți știau povestea. Și, în scurt timp, nimic nu mai urma să fie la fel.
Eu însumi mă comport ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, chiar dacă acum înțeleg de ce primeam aseară SMS-uri cu „ești viu?”, așa cum primeam, în noiembrie 2004, la câteva minute după cutremur. Și știu acum și unde mergeau zecile de salvări pe care le-am văzut aseară, una după alta, pe la Universitate. Mi-am reluat, deci, și eu activitățile, cu toate că orice lucru, pe care încep să îl fac, pare destul de inutil. De pildă, am de scris niște cronici de teatru, dar, cumva, știu că oricine ar citi – dacă ar mai exista cineva în țara asta, care să vrea să citească cronică de teatru în ziua de 31 octombrie 2015 – s-ar uita printre rânduri. Ar fi cu gândul în altă parte. Chiar dacă ar da like, like-ul ar fi de o complezență tristă.
N-am de gând să dramatizez, pentru că oricum nu poți dramatiza o stare care e gata tragică, depășind de mult granițele unei drame. Dar cred că e genul de moment, rar în istoria noastră, în care toată țara gândește la fel. Sau are în cap același lucru, care revine din ce în ce mai obsedant, pe măsură ce timpul trece și lucrurile se așează. Toți simțim pe limbă un uriaș dezgust față de miserupismul instituțiilor care acordă, la plezneală, autorizări de funcționare; toți suntem indignați până la os față de controalele făcute pe fugă, acolo unde ar fi trebuit să fie temeinice; toți îi oferim o înjurătură cu haznă lui Oprea, căruia brusc îi pasă de morți; toți am vrea ca măsurile de prevenire să fie luate înainte de catastrofă, nu după; toți am vrea ca tinerii ăia să nu fi murit sau să nu fi rămas, mulți dintre ei, cu fețele distruse pe viață. Iar Ponta poate decreta cât doliu național vrea: nu văd pe nimeni întreg la cap să-i mai ardă de tâmpenii citadine, azi.
Chiar dacă lucrurile par să fie la fel ca înainte, ele de fapt nu vor mai fi. Așa cum nici tăierile de copaci nu mai sunt ce-au fost, ca să-i citez pe nostalgicii care încă au conturi grase din defrișări, așa cum nici căutătorii de aur nu mai calcă la fel de stăpânitor pe la noi, tot așa nici părinții din România nu vor mai sta liniștiți, când copiii lor vor ieși în oraș. Și nici nu cred că vom mai auzi, în viitorul apropiat, pe vreunul care să sufle vreo aluzie, măcar, la așa-zisa lipsă de profesionalism a cadrelor medicale din spitale și SMURD.
Se va lăsa, sper, cu pușcărie pe ani grei, de la vlădică la opincă, acolo unde vina s-a împărțit deja în mod natural. Cât despre noi, cei care privim cu admirație tăcută cozile donatorilor de sânge, în timp ce ne pregătim să ieșim, probabil, la o bere, pot să spun că suntem spectatorii unui fenomen care n-ar trebui să se repete nici măcar în vis.
Iar mâine, Doamne Iisuse, e chiar Ziua Morților.
