Nu i se potrivește nici un sinopsis. Oricât ai încerca să-i cuprinzi esența în cuvinte, n-o să poți. Eventual poți face un alt documentar despre felul în care e văzut, din sală, acest documentar, pentru că esența lui stă în felul în care e spusă povestea pe ecran de-a lungul a 159 de minute, în care totul gravitează în jurul a trei asasini faimoși din Indonezia. Fiecare are circa 1000 de crime la activ, comise în anii 1965-1966 la ordinul direct al guvernului condus de Suhartu, ca persecuție împotriva comuniștilor pe care tocmai îi alungase de la putere. „Persecuție”, însă, e puțin spus. Vorbim de peste două milioane de oameni masacrați în câteva luni, în toată Indonezia, unde acești trei ucigași (tineri pe vremea aia) erau vârful de lance al acțiunii de exterminare. Pe lângă ei, alte câteva sute omorau în același ritm, dar se pare că ăștia trei o făceau cu talent. După 40 de ani, cei trei sunt bine-merci; protejați de stat, temuți de popor, considerați eroi de către paramilitarii din Indonezia, asasinii fac ce-i taie capul în această parte a Asiei, unde crima este o frăție care îi unește pe toți.
Oppenheimer, ca regizor al documentarului, îi invită pe cei trei să vorbească despre crime. Și acum ține-te bine. Nu doar că vorbesc cu o seninătate care îți ridică sângele în cap, dar vor să-și ilustreze crimele. Fiecare în felul lui. Unuia îi plac western-urile și filmele polițiste, altuia musical-urile și, uite-așa, fac adevărate scene de reenactment în care ei înșiși joacă rolul. Aparent, este o distracție pentru ei, dar faptul că au atâta creativitate în reprezentarea crimelor arată fără dubiu că și acum au rezerve uriașe de ură. Cu fiecare reprezentare, ei se „răcoresc” din nou și, jucând rolul celor uciși (dar fără durere, firește), se îmbată cu gândul că victimelor le-a fost la fel. Adică ușor. Prin ilustrări, ei de fapt își înnăbușe remușcările, sperând că tonele de crime au fost, totuși, mai ușoare decât ceea ce au fost cu adevărat.
Dacă i-ai vedea pe stradă pe cei trei asasini, ai zice că-s oameni normali. Poate cam șmecheri și unsuroși, cam gălăgioși, dar inofensivi. Abia când deschid gura și îți spun despre capete tăiate și gâturi strangulate rămâi mut. Încearcă, acum, să corelezi șocul ăsta cu imaginea reprezentărilor lor, care sunt de un prost gust și de o incultură de-a dreptul grețoase și nu vei obține nici 10% din efectul devastator al acestui eseu despre sânge, pe nume The Act of Killing. Nici un alt film nu cred că a articulat atât de precis plăcerea de a ucide, care, prin reprezentările celor trei, emană acea urâțenie umană și acea atmosferă a limitelor pe care o vezi în cele mai apăsătoare piese din teatrul lui Ionescu și Beckett. Ieșind de la film, ai impresia că ieși din iad; repulsia ta, ca spectator, este absolută și, culmea, e generată nu de imagini cu crime, ci de ceea se povestește despre crime. Lucrurile pe care ești obligat să ți le imaginezi, aici, sunt colosal de urâte, iar cei slabi de îngeri ar trebui să stea deoparte. Pe scurt, film nerecomandabil aproape nimănui, de fapt.
E un film pe care TIFF 2013, la fel ca Astra Film 2013, l-a avut pe conștiință. Nu l-am văzut în primă fază, la TIFF, ci l-am văzut la Astra. Și bine am făcut, fiindcă e genul de documentar care, într-un festival de documentare precum Astra Film, pur și simplu trage cortina. Nimic, după el, nu mai poate arăta realitatea mai bântuitor, oricât de rafinat ar fi discursul. De aceea, cred, a fost proiectat la final, ca un fel de lovitură de la capătul tunelului.
Danemarca, 2012, 159’
Regie: Joshua Oppenheimer; Christine Cynn; Anonim
Imagine: Anonim; Carlos Arango De Montis; Lars Skree
Distribuție (parțial): Anwar Congo; Herman Koto
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2013, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2013
