Dacă „cinema” înseamnă, pentru voi, filmele care plac, care sunt ușor de înțeles, simplu de privit, care nu schimbă „macazul” receptării și care corespund exclusiv genurilor cu care v-ați obișnuit de mult, puteți să vă opriți aici din citit. Sau dacă cumva citiți iar filmul vi se pare atractiv și mergeți să-l vedeți, să știți că încă există șanse să pufăiți de plictiseală și, pe la mijlocul filmului, să ieșiți din sală. Dar dacă, însă, vreți să vedeți ce gust au filmele ca filosofie, ca pictură, ca fotografie, ca literatură, ca ritual, și încă toate la nivel abstract, neatractiv și contrar principiilor europene de făcut & văzut filme, vă recomand The Assassin. Vă veți reseta, cinefilic vorbind.
China, secolul IX, într-o epocă de slăbire a puterii imperiale, ca urmare a răzvrătirii provinciilor. Negăsind nici o soluție pentru recuperarea puterii, nici măcar prin asedii militare, Curtea Imperială găsește un plan simplu de anihilare a dușmanilor: crearea unui asasin perfect, al cărui cuțit încovoiat – mânuit cu atâta pricepere încât e mai terifiant decât o armată –, să taie gâtul tuturor guvernatorilor răzvrătiți. Asasinul este Yinniang, o tânără crescută la Curte, dar născută într-una dintre provinciile răzvrătite, Weibo. Fusese răpită în copilărie și adusă la Curte de o călugăriță, care apoi a antrenat-o ca asasin. Acum, Yinniang trebuie să revină în Weibo, cu misiunea de a-l ucide pe Tian, guvernatorul provinciei. Tian este, însă, vărul fetei-asasin, bărbatul pe care ea îl iubește și cu care ar urma să-și unească viața. Astfel, ori de câte ori are prilejul să-l ucidă pe Tian, Yinniang ezită. E o zbatere lăuntrică a fetei, o indecizie perpetuă între sânge rece și milă, care fac din Yinniang o bizară combinație de fragilitate și forță. Știe că soarta imperiului se reduce la o singură zvâcnire a cuțitului ei, ceea ce transformă această poveste într-o oscilare mocnită, inevitabil dureroasă între dragoste și datorie, între rădăcinile trecutului și premisele viitorului, între familie și onoare.
Vă asigur că, deși pare o poveste cât de cât clară, nu e simplă nici când o vezi pe ecran, nici când o povestești. E, poate, motivul deselor pufăituri pe care le-am auzit în sală, la film, foarte mulți fiind nemulțumiți de faptul că povestea asta aparent rectilinie e mereu întreruptă și deviată de intrigi și situații secundare, derutante. E o frânare continuă a acestei povești oricum lente, ceea ce scade șansele ca ea să fie savurată ca un tot coerent. Dar scopul regizorului Hou este altul, se pare: apropierea de realitate a poveștii, aceasta presupunând toate acele devieri narative. E un scop pe care e riscant să ți-l asumi, ca regizor, iar realismul ce rezultă de aici mai degrabă încurcă decât limpezește. De fapt, cu cât cauți mai multă logică în narațiune – nevoie absolut firească, instinctivă, chiar, a oricărui spectator –, cu atât vor fi mai supărătoare devierile de la „firul roșu”.
De aceea, e crucial ca atenția spectatorului să fie asupra puținelor replici care se spun pe ecran, întrucât acolo e conținutul de narațiune și de semnificație al filmului. Iar dacă acolo e conținutul, aveți toate motivele să acceptați, ca vehicul al conținutului, discursul vizual al filmului, care include atât scenografiile, cât și luptele, coregrafiile, gesturile. De la panoramele statice, cu râuri sângerii, lacuri argintii, stânci umezite de negură, păduri luxuriante, la decorurile de interior somptuos, cu texturi și culori ale căror detalii nu te saturi să le privești, filmul e o uriașă expunere de identitate asiatică. Camera întârzie pe fiecare cadru, pe fiecare nasture sau lucire de lumină pe sabie, acordând luminii statut de raisonneur dramatic și elementelor de fertilitate ale pământului (holde, pomi, flori, ape, negură), statut de partener vital al personajului. Întocmai ca în epicele Ran sau Kagemusha, ale lui Kurosawa – în care panoramele statice, de durată impresionantă, erau singura cale de aprofundare a semnificațiilor de adâncime –, The Assassin e o însăilare de cadre-fixe de mare durată, a căror splendoare duc filmul în zona de ulei pe pânză, de proveniență romantică. Sau, la fel de legitim, în zona fotografiei-potret și fotografiei abstracte, cu contrast ferm.
Cât despre secvențele de luptă, de ambuscadă, de ciocniri între cuțite și săbii, de sânge care zboară, ele rup ritmul cât pentru o scurtă dezmorțire. Nu veți vedea slow-motion-uri de amplificare a efectului de luptă, pentru că nu spectaculozitatea și plăcerea de a vedea sânge guvernează logica acestor ciocniri. Veți vedea, în schimb, o coregrafie sterilă, golită de emoție, al căror efect de mitizare a personajului e mai eficient decât orice slow-motion. Eficiența uciderii e perfectă și, dacă nu ești atent la fiecare secundă de luptă – filmată în close-up-uri iuți, precise –, nu vei înțelege ce s-a întâmplat. Accentul, deci, cade nu pe eroism și pe previzibilități de film cu bătăi, în care un fel de Xena bate o întreagă armată, ci pe eficiența uciderii și, atunci când destinul o interzice, pe dificultatea infernală a ezitării.
Nici nu știu cum v-aș putea recomanda acest film: ca bijuterie vizuală, izbitoare pentru ochi, greu de întrecut în cinema pentru mulți ani de acum înainte – dar poate vă va plictisi dacă nu vă place pictura; ca basm, straniu din punctul de vedere al narațiunii occidentale – dar poate nu veți avea răbdare; ca muzeu de cultură asiatică, intimidant, ezoteric – dar poate nu cultura chineză e pasiunea voastră. În sfârșit, nu intrați la film cu criterii în minte. Shift + delete, acceptați testul de răbdare și gustați experiența.
Taïwan – China – Hong Kong – Franța, 2015, 104’
Titlu original: Nie yin niang
Regie: Hsiao-Hsien Hou
Scenariu: Cheng Ah; Hsiao-Hsien Hou; T’ien-wen Chu; Hai-Meng Hsieh; Xing Pei
Distribuție (parțial): Shu Qi; Chang Chen
Imagine: Ping Bin Lee
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, 2015, București
Articolul a fost publicat inițial pe www.artactmagazine.ro, octombrie 2015
