Întotdeauna după ce ajung la un festival, în alt oraș, prietenii de acasă încep să mă întrebe „cum e”. E întrebarea standard, care, într-un fel, mă obligă să răspund standard: „ce să zic, e OK”, deși atâtea nuanțe încap în acest sărăcăcios OK, încât parcă nu există un răspuns mai prost. În legătură cu Astra Film de la Sibiu am răspuns la fel, atâta doar că, în textul de mai jos, am ocazia să detaliez OK-ul și să vedeți că chiar dacă, să zicem, 10 filme din 12 sunt slabe, totuși pentru diferența de două merită să plănuiți un drum la Sibiu. Până în 11 octombrie, pentru că până atunci durează acest festival, unic în Europa.
De fapt, putem mări scorul: 12 filme din 12 pot fi slabe, la Astra. Dar, atenție. Pufăitul spectatorului dezamăgit, la un festival de film documentar, e doar pe jumătate din pufăitul spectatorului dezamăgit la un festival de cinema de ficțiune. Spun asta fiindcă chiar dacă într-un documentar poți găsi toate greșelile și excesele de execuție tehnică, de stil, de abordare etc., există ceva de care nu poți fi nemulțumit sau mulțumit: cazul real, palpabil, pe care regizorul a avut curaj să-l pună pe ecran. Din fericire, însă, rata de calitate a filmelor din Astra nu e deloc atât de scăzută. Din experiența altor ediții, aproape toate titlurile (văzute de mine) au contat, ca expunere de realități, iar OK-ul de mai sus aici se află, în faptul că ieși dintr-o realitate și intri în alta, iar apoi, seara, îți bei berea amintindu-ți-le pe toate, de-a valma. Nu e ușor, dar nici banal. E fain, ca s-o zic pe limba Sibiului.
The Long Way Home / Lungul drum către casă
Poveștile din The Long Way Home – o expunere directă, dureroasă despre adopțiile internaționale de copii țigani din Bulgaria – sunt oarecum apropiate de o poveste din familia mea. Sigur, nu e același context, nici aceeași etnie și nici aceleași probleme. Dar, cumva, n-a fost ușor să mă detașez, așa cum rudelor unui soldat rănit nu le e totuna să vadă filme cu război pe YouTube. The Long Way Home oferă, printre alte cazuri de adopție, și cazul lui Ilya, un tânăr țigan născut lângă o groapă de gunoi din Sofia și abandonat de către mamă, cât încă era sugar. Patru ani mai târziu, o femeie din Franța îl înfiază pe Ilya și îl duce la Paris, într-o casă mare, care nu seamănă neam cu mahalaua țigănească. Copilul se face mare și, din ceea ce putea fi un plod cu zdrențe pe el, crescut pe gunoaie, Ilya devine un tânăr rafinat, chipeș. Însă copilăria și adolescența lui sunt marcate de tot mai multe căderi nervoase și zbateri lăuntrice, care până la urmă converg spre un singur lucru: nevoia de a-și găsi mama.
Chiar dacă toți am văzut știri și emisiuni și filme cu așa ceva, iar subiectul pare comun, ba chiar previzibil, rămân totuși multe amănunte pe care nu aveți cum să vi le închipuiți. Ei bine, tocmai în acest spațiu intim de detalii unice se strecoară documentarul Borianei Puncheva, construind un discurs onest, inevitabil lacrimogen, despre traumă. Despre lupta între frică de atingeri și sete de îmbrățișări, pe care copilul o duce zilnic în noua familie. Despre adaptare, frica de reguli, conduite părintești, crize de personalitate și refuzuri. Sunt etape „firești”, studiate în psihologia pediatrică. Dar, văzute pe ecran, te lasă mut. Și, ca orice poveste reală mai grea decât a ta, te face să-ți recalculezi resursele de fericire și să le valorifici, fiindcă ce ai tu e palat și rai pe lângă ce au alții. Relevant în mod șocant, în acest sens, e momentul în care Ilya povestește o scenă din copilărie, din centrul de plasament, în care toți copiii stăteau pe pat, ore în șir, privind printre zăbrele și așteptând ceva. „Ce, Ilya?”, îl întreabă avocata. „Nici noi nu știam”.
Cât despre scenele de întâlnire cu familia reală, de la marginile Sofiei, cu cei șapte frați și mama care e sufocată de emoție, pot vorbi strict imaginile. Oricum, pentru ceea ce noi ne închipuim, de la distanță, că e țiganul, The Long Way Home scutură puțin clișeele. Da, veți vedea acea mizerie, lene și subcultură îngrețoșantă, pe care o știm toți fiindcă nici în mahalalele României nu e mai bine, dar filmul Borianei Puncheva salvează, de la această geneneralizare, umanitatea țiganului. Relevante sunt discuțiile între cei opt frați, discuții mature și responsabile, cu umor și fără scandal, pe care regizoarea a reușit să le surprindă și să le dea ca argument pentru ideea că cel care s-a născut om, om rămâne. Ca film despre răni deschise, despre copii salvați din centre de plasament și despre avocați inimoși, fără de care minuni de acest gen nu au loc, The Long Way Home trebuie văzut.
Filmul mai rulează joi, 8 octombrie, ora 21.00, la „Aula Magna ULB”
Bulgaria – Italia, 2014, 70’
Regie: Boriana Puncheva
Imagine: Tzvetan Nedkov
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu
