Voi vorbi mai jos despre The Tribe, un film în legătură cu care mă văd nevoit să fiu diplomat și să-mi țin gura pentru cele mai subiective reacții, fiindcă primul impuls, non-critic și non-deontologic, este ăsta: să-l contrarecomand din start, fără argumente. Așa că trag aer în piept și încerc să nu vă divulg reacțiile multor spectatori, la ieșirea de la proiecție, în ultima zi de Les Films de Cannes a Bucarest. Sau hai, măcar una: „oare n-ar trebui să ne facem RMN-uri după așa filme?”
The Tribe, film al lui Myroslav Slaboshpytskiy, coproducție Ucraina – Olanda, 2014, e povestea unui adolescent surdo-mut, care tocmai este admis într-o școală de profil. Dar una este școala, cu profesori și elevi care par să își facă treaba conștiincios, și alta e internatul școlii, un fel de trib obscur cu legi proprii, unde au loc abuzuri între elevi și unde prostituția, violența și furtul sunt un mod de viață. Cu greu, după multe „botezuri”, tânărul reușește totuși să-și facă loc în ierarhia găștii de internat, până când se îndrăgostește de una dintre elevele traseiste. Idila lor e aflată imediat iar lucrurile se complică ireversibil, avansând spre un deznodământ atroce, greu de suportat până și pentru cei mai obișnuiți cu ororile în cinema.
Trebuie să înțelegeți, de la început, că vorbim despre un film realist, filmat în planuri-secvență care duc scena de la cap la coadă, pe o linie comparabilă cu performanțele naturaliste ale fraților Dardenne sau, de ce nu, cu ale Noului Cinema Românesc. Dincolo, însă, de afilierea la diverse estetici, The Tribe oferă mai puțin decât reperele lui în cinema-ul european, chiar mai puțin decât NCR. Și asta pentru că, dincolo de sinopsis-ul aparent perfect pentru acest film cu șanse la publicul de toate orientările și gradele de răbdare, The Tribe nu se ridică la înălțimea subiectului. Nu poate, fiindcă aproape fiecare scenă repetă obositor de mult tonalitatea pe care reușește s-o transmită în primele ei secunde. Practic, filmul e alcătuit din enorm de multe planuri-secvență eficiente la început, dar monotone după. Adică foarte redundante și foarte scurtabile, ca s-o spun pe scurt, condamnând filmul la o structură trasă din toate colțurile pentru a se potrivi canonului naturalist, o structură al cărei impact e invers proporțional cu durata scenelor. E prea mult din tot ceea ce arată ecranul, e exagerată importanța fiecărei scene, ca și când publicul n-o asimilează bine de la început și are nevoie să i se repete. Până și scenele de sex explicit – mai hot decât în multe alte filme intens realiste, mai ales datorită lipsei vorbelor și chiar a gemetelor – sunt mult prea lungi. Plăcut de lungi pentru simțuri, bineînțeles, dar neplăcut de lungi pentru echilibrul poveștii.
Vorbim, până la urmă, despre o greșeală de calcul regizoral, făcută de majoritatea căutătorilor de naturalism extrem: să lași camera să meargă și să pretinzi că tot ce intră în cadru e artă, e semnificație demnă de meditație, din simplul motiv… că e camera acolo. Un pic fals, mă tem, și un pic superficial, din punct de vedere filmic. Căutând strict transmiterea realismului de înveliș al poveștii, prin ciocniri și detalii de context, The Tribe ratează, din păcate, fix esența poveștii. Adică sunt ratate aproape toate nuanțele pe care le oferă, teoretic, un subiect cu surdo-muți, trecând pe lângă șansa imensă de a exploata limbajul gestual al elevilor, ca limbaj unic al lumii lor și ca vehicul primar de semnificații. Singurele două puncte pe care filmul le atinge impecabil și care au efect sunt contextul – decorul gri, indigest de blocuri, ca spațiu ex-sovietic în care capitalismul a clacat din prima secundă în care s-a instalat – și fondul sonor, fără replici, alcătuit din zgomote ambientale (pași, respirație, atingeri, foșnet de haine etc.). E ca o muzică a realității în cel mai crud sens, de la un moment dat cu efect subliminal, perfect propice subumanității scenelor.
Dar toate astea nu sunt suficiente ca să scoată filmul din monotonie, să adauge finețe în secvențele dramatice, să fie altceva decât realism cu iz de documentar fake. Nu e nimic de adâncime aici; tot ce conține filmul se află pe ecran, în puținul care se întâmplă, în puținul subțire, previzibil, abject-și-atât. E ca o porție de mâncare stricată, pe care tre’ s-o mănânci, dar nu înțelegi de ce. Nu se întâmplă ca în cazul altor filme ultra-violente, pure exemple de estetica urâtului ca Klip (r. Maja Milos) sau Irréversible (r. Gaspar Noé), care în schimb folosesc toate avantajele poveștii și ascund mult dincolo de abjecțiile de pe ecran. Da, The Tribe e un discurs despre depravare și traumă adolescentină, te poate afecta serios, dar o face mai mult de dragul afectării și al naturalismului cinematografic, decât din empatie pentru cazurile reale de abuzuri din lumea surdo-muților.
Și încă ceva: The Tribe a primit multe premii, printre care Marele premiu al Criticii, la Cannes 2014, motiv suficient pentru ca sălile de cinema să fie în continuare pline de curioși. Dar e o problemă aici: dacă 90% din acei curioși se vor lua cu mâinile de cap după proiecție, neînțelegând utilitatea acestui film urât de dragul urâtului, nu cumva credibilitatea tuturor criticilor de film va avea iar de pierdut? E ca și când apare la TV o știre despre un preot care fură, creând un val de ură asupra tuturor preoților; nu se vor mâhni, deci, toți ceilalți care n-au furat niciodată?
Ucraina – Olanda, 2014, 130’
Regie: Myroslav Slaboshpytskiy
Scenariu: Myroslav Slaboshpytskiy
Imagine: Valentyn Vasyanovych
Distribuție (parțial): Grigoriy Fesenko; Yana Novikova
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, 2014, București
