Ați pățit vreodată să mergeți în mare grabă la teatru, de teamă că întârziați, că va fi multă lume și că nu mai prindeți loc? Și, imediat după ce a început, vi s-a întâmplat să simțiți că parcă-parcă ceva nu e OK, că ori nu pricepeți voi, ori ceva e greșit acolo, că nu e chiar cum v-ați imaginat și că e tot mai clar că aveți de-a face cu un eșec? Și vi s-a întâmplat, apoi, să-i vedeți pe alți spectatori cum pleacă, rând pe rând, pe întuneric, și să priviți cu jind, dorind din toată inima să faceți la fel? Mie da, mi s-a întâmplat ieri, la Trei surori, spectacol la care mulți s-au înghesuit, pe care puțini l-au suportat până la capăt și pe care și mai puțini l-au aplaudat. Trist.

Trei surori / Three Sisters

Și, totuși, amuzant. Nu pentru actori – și mă refer la cele trei protagoniste, Mayuko Aoyama, Mayumi Katayama, Sachiko Shigyo, geniale și fulminante pe scenă, care, fără exagerare, ar fi meritat să joace la Peter Brook, nu aici –, ci amuzant pentru noi. De fiecare dată când se ridicau câțiva spectatori, ca să plece, trebuiau să aștepte lângă ușă, dat fiind că actorii mereu foloseaua ușa aia ca să intre și să iasă din scenă… Cum să nu râzi? De fapt, cred că asta a fost totul în spectacolul japonezilor: o intrare-ieșire continuă din scenă, un efort cheltuit pe agitație actoricească, pe energie în plus. Efort cheltuit pe rostire accelerat-pătimașă, tipică stilului asiatic de accentuare egală, pe fugă, parcă fără să tragă aer în piept. Efort chelutit pe neastâmpăr scenic, fără ca asta să însemne mai mult decât simplu neastâmpăr, așa cum a însemnat, dacă vă amintiți, în Trei surori al lui Afrim.

Am început să vă spun cum arată spectacolul, fără să spun ce vrea să conțină spectacolul, din simplul motiv că ceea ce conține este topșit de felul în care arată. La nivel de intenție, spectacolul ar fi trebuit să conțină o dramă actuală, dar compatibilă – ca destine, ca spaime, ca discurs despre viață, interdependențe, ca tonalitate tragică a raportului om-casă-lume – cu drama surorilor din Trei surori a lui Cehov. Aici, cele trei femei încep să resimtă tot mai tare atmosfera de sfârșeală din Cehov, de fapt încep să citeze tot mai mult din piesă, identificându-se cu Olga, Mașa și Irina prin același mecanism subtil, de reîncarnare psihologică pe care îl găsiți în filmul The Hours, al lui Stephen Daldry. În plus, ar fi trebuit să aibă un efect puternic faptul că cele trei surori sunt, aici, trei bătrâne într-un azil, asistate de medici și infirmieri, care la rândul lor devin eroi cehovieni, cu frici cehoviene, cu contorsiuni cehoviene. Ar fi trebuit, deci, să aibă loc o plasare în cotidian a angoaselor din Trei surori, cu atât mai mult cu cât povestea include, în fundal, dezastrul nuclear de la Fukushima, ca declanșator de tragedie colectivă.

Din păcate, nu se împlinește nimic din toate aceste intenții; spațiul clinic, în care e plasată drama, nu schimbă cu nimic semnificațiile, nu determină nici un fel de tonalitate, relații, perspective sau atitudine de joc. Ar fi putut, deci, să fie orice alt spațiu, brutărie să zicem. Se joacă gălăgios, urlat, cu momente de prosteală inutilă, se joacă pe fugă, fără accente și fără profunzimi de dialog, ca și când nu mai contează că e Cehov, doar știm toți povestea… Ca atare, spectacolul e doar un înveliș al piesei, o rostire neglijentă a textului, o modernizare de dragul „curajului” regizoral, o ratare a ocaziei de actualizare a piesei.

Titlu original: Three Sisters / Sannin Shimai
Regie: Hajime Mori
Dramaturgie: Craig Lucas
Scenografie: Hajime Mori
Distribuție (parțial): Mayuko Aoyama; Mayumi Katayama
Producție: Haiyuza Theatre Company, Japonia
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Haiyuza Theatre Company

Apelul

E un spectacol care nu sunt sigur că v-ar plăcea, cum nici mie, personal, nu mi-a plăcut. Apelul, pe un text scris de Young Jean Lee, e un discurs dens și abstract despre modul în care îți poți contrui filosofia asupra artei și vieții, discurs care aduce în primplan, la nivel de parodie, patru personaje ale romantismului britanic: William Wordsworth, Dorothy Wordsworth (sora acestuia), Samuel Taylor Coleridge și Lord Byron. Nu-i veți vedea, însă, cu pană de gâscă și călimară, ci cu freze gelate și priviri de drogați, care la fiecare două vorbe dansează, se împing, se scălâmbăie și, culmea, emit câte o chestie profundă. Discuțiile lor nu duc nicăieri, sunt sub efectul drogurilor (lucru valabil și pentru originalii Coleridge și Wordsworth), sunt încărcate de interogații, de fixații existențiale, de oscilații.

Tehnic, ar putea fi un soi de musical burlesco-filosofic, încerând un arc peste timp între romantismul filosofic al secolului XIX și instabilitatea omului contemporan, pierdut printre întrebări. Este în mod intenționat prozaic, fără cap și coadă, futurist prin greșelile intenționate la nivel istoric și prin deconstrucția de personaj celebru, dar cred că este excesiv în toate aceste intenții. Prea se apropie de prosteală gratuită, ca să râdem noi în sală, și prea se îndepărtează de orice minimă structură dramatică. Cu alte cuvinte, nu rămâi cu mare lucru, la ieșirea din sală, și ești sigur că ar fi putut dura încă o oră, fără ca ceea ce se întâmplă pe scenă să aibă ceva de suferit. Pe de altă parte, nu trebuie neapărat să placă; în forma lui de pseudo-musical, de parodie fără structură, e un caz legitim de teatru.

Iar pentru faptul că e spectacol studențesc, inclus în festival la secțiunea „Întâlnirile școlilor de teatru”, merită o bilă albă pentru vibrație actoricească și tonus scenic.

Titlu original: The Appeal
Regie: Dana Greenfield
Dramaturgie: Young Jean Lee
Scenografie: Brooke Van Hensbergen
Distribuție (parțial): Alec Funiciello; Weston Ganz
Producție: Pace School of Performing Arts / Gapeseed Theatre CO., S.U.A.
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Pace School of Performing Arts / Gapeseed Theatre CO.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2016