Uneori, ezit să-mi chem prietenii la TIFF. Mi-e… nu știu cum. Și vă zic și de ce. Am văzut prea multe în TIFF și sunt prea conștient că nu poți niciodată să știi cât de reușit / prost / complicat / șocant / grețos o să fie filmul la care nimerești. Pe scurt, pur și simplu nu știi la ce îl aduci. Iar dacă acel prieten n-a mai fost până acum la TIFF, sau n-a fost niciodată la altceva decât blockbuster-uri de Hollywood, riști să se sperie pe veci de tot ce înseamnă altceva-ul în cinema. Iată, mai jos, două filme. Pentru primul, riscul merită, pentru că e un film atât de funcțional în ciudățenia și trăsnăile lui, încât place. Și îi convinge chiar și pe cei ușor speriabili. Pentru al doilea, riscul merită mai puțin.

Trip cu Keta / Tripping Thru Keta

E genul de film despre care nu găsești, pe net, mai nimic. Încercam să aflu numele scenaristului și al semnatarului de imagine, plus câteva poze din film, și cu greu am găsit ceva. Filmul e atât de „bine” distribuit, încât nu apare nicăieri. Ca multe altele cu buget infim, el există, deocamdată, prin festivaluri, și poate că în această zonă critică de vizibilitate o să și rămână pentru mult timp, neputând să aibă alte validări decât cronici rare. Care rar pot fi entuziaste ca a mea, cea de față. În fine. Filmul în cauză este, din prima lui secundă, o născocire de situații absolut sărite de pe fix. Keta, o fată obeză, își caută cu disperare un loc de muncă, dar eșuează sistematic. În schimb, trăiește din vânzare de droguri pentru tot soiul de clienți fideli, unul mai obscur ca altul (un băiat homosexual, a cărui mamă puritană e, de fapt, o bestie sexuală; o călugăriță sătulă de rutină; un gigolo gay, agresat de un client fixist; o actriță de telenovele, trecută de prima tinerețe, furioasă că primește roluri de mamă; un El bisexual și o Ea care tânjește să devină mamă, etc.) ale căror povești încrucișate compun, de fapt, întreg filmul.

Nu vă așteptați la nimic, când veți intra în sală. Lăsați filmul să vină peste voi și „să vă ia pe sus”, cum ar face-o, să zicem, un trenuleț dintr-ăla din parcuri de distracții. Trip cu Keta e o alergătură între situații firești și halucinații pe bază de droguri, care te introduc, din primul minut, într-o lume asudată a gălăgiei, a pleoapelor întredeschise, a gâfâielii, a orgiei spontane. Cu recurs continuu la filmări răsturnate, la grosplanuri grețoase, la puseuri de culori stridente, la animație cretin-naivă, într-un demers de pop-art ironic care vă vor aminti atât de Taxidermia și Trainspotting, cât și de Cow and Chicken și Miaunel și Bălănel, Trip cu Keta e pur și simplu imprevizibil. Și, mai ales, parodic. Nu cred că am văzut vreodată o parodie atât de inventivă și de fresh la adresa clișeelor din telenovele și filme porno. De fapt, punându-le pe ambele sub aceeași lupă, regizorul le așează la același nivel… Veți vedea replici cretine; actorie intenționat proastă; acțiune subțire, de umplutură între „scene”; filmări în primplan a dialogurilor; răsturnări dramatice de situații; plânsete; urlete, etc. E o prosteală generală, bine legată narativ, care e atât de amuzantă, în grotescul ei, încât râzi în toate felurile. De văzut, dacă vreți să vedeți o parodie deșteaptă, perfect legitimă în limitele genului ei.

Filmul mai rulează marți, 29 mai 2018, ora 22.15, la Cinema City Iulius Mall și joi, 31 mai 2018, ora 17.30, la Cinema Victoria
Mexic, 2017, 105’
Titlu original: Tripping with Keta
Regie: Julio Bekhor
Scenariu: Beto Cohen
Imagine: Fernando Sama
Distribuție (parțial): Mayte Vallejo; Leticia Huijara

Moștenitoarele / The Heiresses / Las Herederas

Nu voi scrie mult despre Moștenitoarele, pentru că, din punctul meu de vedere, nu sunt multe de zis. Filmul nu are o poveste mai consistentă decât cea pe care o găsiți în sinopsis („Chela şi Chiquita, moştenitoare ale unor familii bogate, sunt împreună de mult timp. Dar starea lor financiară e tot mai precară şi în curând își vor vinde din lucruri. Când datoriile fac ca Chiquita să fie întemnițată, Chela o ia de la capăt. Chiar când e pe punctul de a accepta schimbarea, Chela o întâlneşte pe mult mai tânăra Angy”), cu toate că, din câte mi se pare, nu consistența poveștii e intenția care a dus la producerea acestui film. Cu totul altceva generează energia filmului, atât ca poveste, cât și ca sens, iar acel altceva e tranziția pe care Chela o parcurge de la singurătate, la o minimă șansă de fericire. Chiar dacă acea fericire e mai degrabă sexuală.

Teoretic, miza sună nemaipomenit. Dar felul mult prea greoi în care se întâmplă filmul arată o poveste care întârzie să producă sens. Începe plat, neclar, poate în mod intenționat neclar, tocmai ca să stârnească interes. Dar pentru mult timp nu înțelegi mai nimic – cine, ce, al cui, de unde, iar toate astea se clarifică abia spre final, când filmul nu are suficientă încărcătură emoțională acumulată, tocmai din cauză că nu ai înțeles cine, ce, al cui, de unde… Iar la final ai senzația că atunci începe. Că intriga a prins rădăcină, că are de unde porni, dar de fapt e gata. E, într-un fel, sindromul filmului românesc: începe când se termină. Și, la fel ca în cazul multor filme românești, nu cred că e o strategie de a pune spectatorul pe gânduri, ci o consecință a faptului că, de fapt, filmul nu e suficient de bine scris. Nu e suficient de articulat în toate momentele sale, de la expoziție la final.

Lăsând, însă, la o parte lentoarea cu care filmul se face înțeles, există foarte mult conținut în Moștenitoarele. Apreciez discreția cu care e construită, pas cu pas, Chela, ca personaj strecurat pe după uși, filmat în penumbre, lăsat să aștepte în holuri întunecoase. Tăcerea ei tristă, excelent jucată în grimasele de posomorâre irecuperabilă, te doboară. Și te molipsește de tăcere. Asemănătoare, ca încleștare de frustrări, cu Erika din Pianista lui Haneke, Chela e remarcabilă ca personaj feminin. Poate deveni iconic de acum înainte, ca personaj articulat de bogăție, decădere, bătrânețe, frustrare sexuală, și e posibil să genereze multe copy-paste-uri de idee.

Filmul mai rulează miercuri, 30 mai 2018, ora 12.30, la Cinema Victoria
Paraguay, 2018, 97’
Titlu original: Las Herederas
Regie: Marcelo Martinessi
Scenariu: Marcelo Martinessi
Imagine: Luis Armando Arteaga
Distribuție (parțial): Ana Brun; Margareta Irún