Wednesday, 07 September 2016 / Published in Spectacole

Una-alta despre HOP. A doua zi

Cea mai bună perioadă din viața mea, în ce privește teatrul, literele, arta, a fost semestrul de facultate în care am citit Shakespeare. La început mai cu lene, mai de musai, apoi tot mai mult, mai intens, mai cu sete și foame, până ce la un moment dat aveam senzația că eu însumi vorbesc în vers elisabetan. O iluzie, bineînțeles, dar plăcută și greu de scos din memorie. Vă spun astea pentru că acum, la Costinești, la Gala HOP, ar trebui să „pățesc” la fel. Dar nu e așa. Din păcate aproape nici unul dintre momentele create de cei 29 de actori concurenți, pe teme și motive din Shakespeare, nu s-au putut ridica la temperatura Shakespeare. Cel mult umor, cel mult exercițiu, cel mult „am de jucat o chestie din Shakespeare și vreau să-mi iasă bine”.

Tehnic vorbind, nici nu prea există șanse ca lucrurile să fie altfel. Doar 10 minute are la dispoziție fiecare concurent ca să construiască ceva, iar acel ceva să conțină poveste, sens, virtuțile unei voci antrenate, forță, finețe, contrast, mișcare, cântec / dans / instrument, etc. Este, deci, imposibil ca fraza lui Shakespeare să aibă, în 10 minute, acel impact intim de semantică profundă, delicată când e șocantă, șocantă când e rafinată, pe care îl creează după acumulare de cauze, la lectură sau vizionare de spectacol. Oricum, stați liniștiți, așa ceva se întâmplă și la „casele mari”, în spectacole cu buget și cu pretenții de succces, semnate de regizori care cer prosternare pentru simplul fapt că au făcut „încă un Shakespeare”… Prin urmare, ceea ce trebuie să acceptăm e că nu există timp, la HOP, pentru acumulare narativă, pentru expunere de cauze, de intensități care să ducă la climaxul scurt pe care îl joacă actorii. Așa că, în aproape 100% dintre cazuri, e explicabil de ce nu-l simțim pe Shakespeare (vai, iertați-mi expresia), ci doar vedem jucarea unor texte, mai mult sau mai puțin complicate, de către 29 de actori.

Spun aproape 100% din cazuri, pentru că am văzut, ieri, cel puțin doi actori care ne-au scos din atmosfera competițională de HOP – aia cu „oau, hai să-l vedem și pe următorul!” – și ne-au apropiat de ceea ce ar trebui să fie energia sensului care susține acțiunea shakespeariană, în oricare din piesele shakespeariene. Îi veți găsi printre concluziile de mai jos.

Proba obligatorie (scenă în doi – étude):

– am văzut momente de joc ferm, treaz, atent la replică, credibil și firesc chiar dacă fraza rostită e de secol XVI, fără gesturi de umplutură, fără eschive actoricești (C. Valea);
– în relație cu jocul sprinten și viu de mai sus, e posibil să existe reacții de restrângere a jocului, de pierdere a relaxării, de încorsetare a rolului în gesturi și rostiri romantice, afectate, care denaturează, puțin, firescul (A. Petrică);
– când nu mai știu ce să facă pe scenă, când studiul e insuficient, când nu cred în rol, când „nu le intră textul în gură”, actorii recurg la vechiul și universalul clișeu al jocului aprins, agitat, furios, aproape urlat, la gesturile care atrag atenția și atât (D. Nuță; D. Chirilă);
– statura impunătoare, atitudinea de mascul sigur pe sine, care impune respect, care vrea și obține, look-ul pentru distribuții de forță, privirea deșteaptă, vocea antrenată, energia scenică pot fi, la un loc, trăsăturile unui actor dezirabil în orice teatru care caută așa ceva (D. Nuță; D. Chirilă);
– când actorul știe ce scoate pe gură, când evită excesul de dramatism prin joc realist, verosimil, neforțat, când sare de la rece la cald, de la ironie la cinism și când își impune prezența pe scenă prin atitudine clară, rafinată, acel actor este bun (L. Cosovanu);
– oricine intră în contact cu acest tip de joc, descris de mai sus, dar nu aduce în contragreutate decât joc corect, cuminte, mai mult plat decât credibil, ca exprimare a replicilor de contrast, nu are șanse să se evidențieze altfel decât la nivel cuminte și corect (A. Bengescu);
– așezându-mă intenționat în ultimele rânduri, ca să văd care dintre actori știe să se facă auzit, la propriu, am fost dezamăgit să văd că actori de forță gestuală, de precizie a grimaselor și de ritm scenic veritabil nu se aud pe scenă (E. Trifa; Bogdan Florea);
– unii actori sunt atât de corecți, pentru rigorile tradiției de secol XIX de interpretare a textului dramatic, încât ar fi fost capete de afiș în acele vremuri și i-ar fi lăudat, la scenă deschisă, Matei Millo. Azi, însă, jocul lor pare mai puțin interesant chiar și decât micile bufonerii ale MO-ului de la HOP (C. Asanache; Cosmin Teodor Pană);
– nu sunt suficiente tehnica de vorbire și ritmul relației, ca să fim atenți la ceea ce se întâmplă pe scenă. „Contrapunct” cred că este cuvântul cel mai bun ca să descriem ceea ce lipsește din ritmul anumitor scene în doi (C. Asanache; Cosmin Teodor Pană).

Secțiunea Individual:

– echilibru, relaxare, finețe, joc fără pierderi de ritm, dar sec, șters, fără impact. Or, fiind vorba de text shakespearian, unde vigoarea dramei vine din vigoarea cuvântului, opțiunea pentru platitudine și moliciune scenică nu duce, până la urmă niciunde (M. Velicu);
– e interesant și chiar complicat să poți juca, în mod intenționat, antiteza între patos, romantism siropos și isterie. Însă ar fi de dorit să vedem dacă actorul mai posedă și alte capacități de joc în afară de cele două extreme de mai sus, care sunt privite, în mod normal, ca excese și eschive actoricești (A. Radu);
– gesturi la nivelul șoldului, blocate parcă acolo, rostire afectată, monotonă chiar și atunci când crește în intensitate, prezență actoricească mai degrabă recitativă decât scenică, care țin „sub capac” posibilități actoricești probabil foarte interesante, consistente (A. Fuscaș);
– vocea în sfârșit sonoră, gesturile tari chiar și atunci când sunt insesizabile, conștientizarea fiecărei bucățele de corp, saltul nebun dar precis de la fierbinte la glacial, machiajul definitoriu, costumul exact în identitate, jocul cu recuzita, cu eclerajul, cu publicul, cu replica – toate acestea sunt soluțiile unui actor care folosește toate resursele scenei (R. Radu);
– dacă tot vorbim de metodă, de școli și, bineînțeles, de diferențe între metode și școli, atunci ar fi ipocrit să nu remarcăm că unii actori sunt pur și simplu expresia incondundabilă a metodei profesorale și a școlii prin care au trecut (R. Radu);
– tehnic, unii actori se apropie de perfecțiune pentru nivelul lor de actori-absolvenți (R. Radu);
– unii actori trebuie să-și amintească, pe scenă, că trebuie să execute precis, să vorbească sonor, să respire cu cap, să atace cuvântul și să își găsească locul. Alții, au toate reflexele astea gata formate, în urma a sute de ore de tehnică (R. Radu);
– totuși, dacă 10 minute trebuie să dureze momentul, atunci 10 minute să fie. Prelungirea duratei e aproape întotdeauna un semn de pierdere a ritmului, de plusare, de lipsă a structurii (R. Radu);
– unii actori, când intră pe scenă, sunt mici Birlici. Nici nu trebuie să spună ceva: noi deja zâmbim, pentru că ceva, ceva din atitudinea lor relaxată, într-o ureche, ne spune că o vor comite, că ne va face să ne simțim bine (Ș. Pavel);
– jocul ironic, autoironic, fără derapaje de dragul aplauzelor, fără pierderi de cumpăt sunt rezultatul plăcerii de a fi pe scenă în fața publicului. Totuși, toate astea pot, uneori, să genereze și momente „subțiri”, mai ales când textul rostit – William Shakespeare – nu e deloc „subțire” (Ș. Pavel);
– încep să cred că este, deja, o opțiune personală, nu o consecință a școlii, faptul că majoritatea actorilor joacă fără să-și imagineze cum se vede din afară jocul lor. Altminteri, ar fi aproape sigur că și-ar „colora” jocul șters, plat, greu credibil (M. Panainte).

Secțiunea Grup (spectacolul Visul lui Ariel):

– „duși cu pluta”, „sonați”, „zăpăciți” sunt, probabil, cuvintele care ne vin în minte când îi vedem pe actori, la repetiții. Cine a petrecut cu ei mai mult de câteva ore, cot la cot, știe ce spun. Partea bună, în toată povestea asta, e atunci când toată această poftă de trăznăi scenice sunt duse la capăt prin tehnică actoricească ireproșabilă, prin joc deștept, amuzant, imprevibil și pur și simplu relaxant pentru cei care îl urmăresc (M. Olteanu; T. Morar; F. Crăciun);
– a fost un succes net micul spectacol Visul lui Ariel, mic ca intenție, ca „adâncime”, dar mare ca plăcere a jocului și frumusețe a tehnicii (M. Olteanu; T. Morar; F. Crăciun).