Thursday, 08 September 2016 / Published in Spectacole

Una-alta despre HOP. A treia zi

Ca și voi, am în minte un top personal al concurenților de la HOP. Un fel de clasament numai al meu, egoist, subiectiv și secret, care, într-un fel, aș vrea să coincidă cu clasamentul oficial, ca să am senzația aia triumfătoare de „ai văzut că aveam dreptate?” S-ar putea, totuși, ca preferințele mele (deși „preferințe”, în cazul unuia care pretinde că face critică, sună cam neobiectiv) să nu fie egale cu ale juriului. În plus, simpla publicare a unui clasament (fie el și personal), înainte de premiere, s-ar putea să creeze frustrări în cazul nepomeniților și tristeți post-premiere, în cazul pomeniților nepremiați. Așa că tac și scriu, scriu și tac, așteptând rezultatele.

Textul de mai jos e ultimul pe care îl scriu despre concurenții de la Gala HOP 2016 și, făcând aceasta, voi încerca să fiu cât pot de limpede și telegrafic, astfel încât concluziile să poată fi citite repede și înțelese clar. Iată, deci, încă un set de mici concluzii, de astă dată despre prestanțele actoricești din cea de-a treia zi de HOP. Ca de obicei, cu liniuță, despre bune și rele, despre momente de valoare și momente slabe, ca să fim corecți atât față de cei care sunt foarte buni (dar care mai au de muncit), cât și față de cei care nu sunt chiar atât de buni (și care, pentru a fi, mai au de muncit).

Proba obligatorie (scenă în doi – étude):

– unii actori înțeleg bine ce au de făcut, în doi. Nu își repetă, în joc, soluțiile de gest și de atitudine decât dacă prin asta urmăresc ceva. Dialogul e cursiv, sunt naturali fără sforțări, iar pentru faptul că pricep ce joacă, pricepem și noi, cei din sală (M. Velicu; I. Repciuc; R. Radu; T. Morar; A. Fuscaș; C. Valea; L. Pele; A. Rotaru);
– deși am văzut, la HOP 2016, multe încercări de punere în dialog a scenelor Olivia – Viola și Hamlet – Ofelia, totuși unele (puține) sunt atât de limpede jucate, încât parcă orice altă încercare de a le face altfel pare prea mult sau prea puțin. Tocmai de aceea, e de lăudat când esența poveștii e înțeleasă matur (M. Velicu; I. Repciuc; R. Radu; T. Morar; A. Fuscaș; C. Valea; L. Pele; A. Rotaru);
– jocul conștient, calm, sub control, relația coerentă cu partenerul de scenă și ritmul conversației nu au absolut nici o valoare dacă nu se aude mai nimic de pe scenă. Atenție, aflarea pe o scenă de teatru sau de studio, chiar și la nivel de exercițiu, nu e deloc egală cu aflarea în sufragerie sau în camera de cămin, unde mai au loc repetiții. Păcat, ar fi fost aproape bine dacă n-ar fi fost pe silent (M. Velicu; I. Repciuc);
– e o plăcere să vezi joc firesc, conștient, negrăbit, asumat (M. Velicu; I. Repciuc; R. Radu; T. Morar; A. Fuscaș; C. Valea; L. Pele; A. Rotaru);
– mă văd nevoit să repet ceea ce spun de fiecare dată când scenele ies bine și actorii simt asta: nu le mai lungiți, opriți-vă la timp, altfel riscați să ne pierdem răbdarea, să ne foim în scaune și să treceți de pragul suportabilității pentru simplul fapt că, odată acceptați ca fiind buni într-o anumită scenă, nu mai aveți ce demonstra (M. Velicu; I. Repciuc);
– dacă unii actori erau, ieri, într-un anumit fel pe scenă, jucând ceva ce părea a li se potrivi perfect, azi i-am văzut jucând la fel de exact și de tehnic roluri într-un cu totul alt registru estetic. Ceea ce, din punct de vedere artistic, se numește creativitate și control (R. Radu; T. Morar);
– după un scurt moment de alunecare în patos și înflăcărare clișeizată, actorii și-au revenit rapid și au dus dialogul într-o zonă de conversație naturală, credibilă (A. Fuscaș; F. Crăciun);
– unul e sprinten, viu în reacții, din ce în ce mai credibil (A. Radu), celălalt parcă mai mult asistă, scuzând jocul șters, lipsit de nuanțe prin intenție de interiorizare extremă (O. Secară). Practic, unul joacă, celălalt privește neputincios, chiar dacă acea privire e legitimă ca interpretare a spaimei și disperării personajului;
– din nefericire, reflexul de agitare a temperamentului scenic și de alunecare constantă în furie, ca clișeu de joc, este la unii actori mai mult o obișnuință, decât o opțiune conștientă (A. Radu);
– rar femeile pot fi amuzante, ca personaje pe o scenă de teatru, dar când sunt, conving (L. Pele; A. Rotaru);
– una savuroasă, ca jucare a strategiei și a timidității (L. Pele), cealaltă interesantă ca temperament rece, deci ca atitudine opusă (A. Rotaru). Ambele contruiesc un dialog interesant, deși prima o depășește, ca vitalitate și credibilitate, pe a doua;
– unii actori, jucând la fel tot timpul, nu ar trebui să aibă motive dacă sunt distribuiți pe același tipar de roluri (L. Pele; A. Rotaru).

Secțiunea Individual:

– chestiunea excesului de patos (manifestat prin priviri dulceago-înlăcrimate, gât întins, gesturi mari, accelerări de vorbire sau, din contră, șoapte greu de auzit, interiorizare extremă, dusă până la tremuratul constant al mâinilor și al feței) ține de faptul că niciodată, în nici o împrejurare, oamenii nu vorbesc așa. De aceea nu e firesc un asemenea joc, într-un spectacol în care intenția este, evident, firescul. Exceptând mediile în care există coduri de conduită (case regale, spații diplomatice, academice, clericale, etc.), vorbirea nu e normal să fie afectată, romanțată, apăsată. Păcat, se pare că e un clișeu de când lumea și pământul în teatru (M. Vârlan; Ș. Misăilă; A. Radu; D. Nuță);
– încordare abordată artificial și emoție lacrimogenă în exces (M. Vârlan; Ș. Misăilă; C. Juncu), abuz de furie, jucat din păcate prin căutare evidentă de grimase și accente stabilite la repetiție, scoțând la iveală „cusătura cu ață albă”, accelerare a vorbirii și a gesturilor, pentru „a juca drama” (M. Vârlan; E. Trifa; Ș. Vârlan);
– regie și „viziune” lipsite de calitate și stil, care distrag atenția de la actorie și, implicit, îi scad valorea, dezavantajând jocul (M. Vârlan; D. Nuță);
– e foarte neplăcut atunci când ai impresia, ca spectator, că „și eu pot face chestia aia, și eu aș putea juca așa”, întrebându-te oare unde e școala, tehnica și ineditul? (D. Nuță; Ș. Misăilă; C. Juncu);
– de fapt, în completarea ideii de mai sus, se pare că prea mulți actori și regizori (de orice vârstă, din păcate) uită că scena trebuie să conțină acțiuni care nu pot fi găsite în nici o altă parte a vieții. Nu o spun eu, Tileagă, ci Vsevolod Meyerhold, acum un secol;
– unii actori mizează prea mult pe interiorizare, coborându-și jocul la o postură încremenită excesiv, care nu permite nici gurii să vorbească clar și răspicat, nici corpului să aibă gesturi naturale (C. Asanache);
– se pierde ritm, se pierde sens, se duce totul într-o zonă de rostire cu mâinile pe lângă corp, a unui text care nu mai are nici o importanță că e semnat de Shakespeare (C. Asanache; C. Juncu);
– din lipsă de structură și ritm, monoloagele durează incorect de mult, cam 20 de minute în loc 10. E incorect față de ceilalți actori, care s-au încadrat în 10, nu? (M. Vârlan; C. Asanache; D. Nuță; C. Juncu; Ș. Misăilă);
– atenție la interactivitate! Vă garantez că spectatorii nu se simt mai bine sau mai integrați în „magia spectacolului” dacă treceți printre ei, dacă îi atingeți sau îi provocați să intre în joc, nici chiar dacă acei spectatori sunt la rândul lor actori care joacă de-o viață. Spațiul liminar, cel între sală și scenă, trebuie să rămână spațiu liminar, iar asta o spune teoria practicii (A. Fuscaș; Ș. Misăilă; D. Nuță; A. Voicu);
– compoziție firavă, repetitivă, neconvingătoare, comună ca performativitate, forțată când ar trebui să fie rafinată, trădează grija excesivă pentru efect scenic și grija minimală pentru jucarea unui sens (D. Nuță);
– încordare excesivă, forță în plus, nuanțe în minus (E. Trifa);
– tendința actorilor foarte tineri de a juca mai mult gravitatea și întuneceala umană, dramatismul cu ochii în lacrimi, este o dovadă a faptului că vor să joace matur, serios (Ș. Misăilă; C. Juncu; M. Vârlan; D. Nuță);
– după peste o oră de dezamăgiri actoricești provocate de actori care nu și-au folosit corect resursele, apariția cuiva care își folosește bine resursele este ca o gură de aer curat. Pentru că acea folosire de resurse înseamnă, de fapt, dozarea corectă a energiei, cântărirea nuanțelor, păstrarea ritmului, comunicarea unui sens (A. Voicu).

Secțiunea Grup (spectacolul +Lorenzo):

– fără să fie strălucit, sclipitor și alte asemenea superlative, +Lorenzo e un bun exemplu de exercițiu actoricesc calculat, în care actorii joacă în limitele rolurilor lor, fie ele simple, banal amuzante sau mici jucărioare cu caracter de trăznaie (L. Cosovanu; D. Chirilă; T. Enache).

Cu speranța că nu v-am șocat, dându-vă impresia că festivalul e dezastruos (chiar nu e cazul, festivalul e o simplă expunere de metode, de școli, de opțiuni artistice personale), aș vrea să mai subliniez câteva lucruri. Sunt legate de ceea ce am văzut la Gala HOP 2016, pe scenă și nu au de-a face nici cu efortul imens, depus de actori în cele patru zile de festival în care workshop-urile nu i-au lăsat nici măcar marea s-o vadă, nici cu atmosfera bună, umană, pe care au construit-o împreună cu invitații festivalului. Iată, deci, ceea ce s-a văzut pe scenă și ar trebui îndreptat:

– puține voci tinere sunt antrenate pentru scenă;
– lipsește studiul serios al personajelor, fapt vizibil în clișee de joc (gestică blocată, rostire accelerată, tremuratul mâinilor, temperament alert);
– lipsa de structură dă lipsă de ritm, iar lipsa de ritm dă durate mai mari decât cele scrise pe hârtie, plus finaluri care par că nu se mai termină;
– un concurs de actorie e un concurs de actorie, nu unul de regie;
– regia slabă scade din valoarea momentului actoricesc;
– nu poți fi atent la sensul textului, ca spectator, dacă nici actorii nu sunt;
– actori intimidați de umorul și vitalitatea partenerului de joc;
– lipsa contrapunctului în joc;
– duratele incorect de lungi în cazul multor monoloage;
– unii actori joacă fără să-și imagineze cum arată jocul lor;
– unii actori nu înțeleg riscul jocului interactiv, de contact cu publicul;
– cele mai multe momente teatrale sunt al naibii de serioase, fără zâmbete, încercând să demonstreze, cumva, o maturitate în plus;
– am văzut puțini actori, regizori și directori de teatre la HOP 2016. De fapt, n-am văzut pe nici unul dintre regizorii de care cei 29 de actori ar visa să fie sunați, așa cum îmi spuneau ei mie în interviurile de dinainte de HOP 2016. Tocmai de aceea, îi respect pe cei prezenți în sală, printre care Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Marian Râlea, Mihai Constantin, Felix Alexa;
– nu a concurat nici un actor maghiar, ceea ce e cel puțin ciudat;
– mulți dintre actorii concurenți au văzut puțin teatru la viața lor. Nu mă întrebați de ce zic asta, e un fapt supărător de vizibil în jocul lor;
– de multe ori am avut senzația că nu există o facultate de teatru absolvită, în spatele monoloagelor.

Și cam atât, vă aștept cu speranță și cu drag la anul.