Mi-e tot mai greu să scriu despre Festivalul Național de Teatru. Mult timp nu știam de ce și încercam, la început, să dau vina pe mediocritatea unor spectacole din festival, care te face să-ți storci creierii până când o depistezi. Dar nu e asta. Problema reală (și tot mai gravă pe măsură ce te afunzi în lumea teatrului) e legată de oameni. De capetele cu păreri deștepte. E destul să deschizi gura și să zici „am fost la spectacolul cutare”, că lumea din jur – și mă refer la oamenii de teatru, care formează „grosul” publicului din FNT – va reacționa imediat. Va vedea în enunțul tău intenții, aluzii, subînțelesuri care ție nici măcar nu ți-au trecut prin cap. E atât de otrăvită percepția tuturor asupra tuturor și sunt atât de multe frustrările celor care vor să zică ceva dar nu sunt ascultați, sau au zis dar n-a contat, sau nu vor să zică dar sunt împinși de la spate, încât e imposibil ca ceea ce zici să rămână cum o zici.
Refuz să fac din asta un caz românesc. Ura și ciuda sunt boli internaționale, au ca scop abaterea atenției de la artă la individ și se manifestă prin bârfă. Iar bârfa se scuză prin acea veșnică „a, păi îți zic chestiile astea ca să știi de cine să te ferești”. De aceea, dragi cititori, aș vrea ca în cronica de mai jos să nu dau nume. Să fie o cronică safe, în care să ne raportam la teatru cât mai tehnic cu putință. Umanitate zero, tehnicitate 100%. Dar nu se poate. Numele regizorului va apărea, la fel și al teatrului, etc. Poate chiar merită să apară, în cazul de mai jos.
„În ce te va găsi moartea, în aceea vei rămânea”, spune Cartea. Da, dar dacă e să ținem cont de spectacolul Viața-i mai frumoasă după ce mori – al lui Mihai Măniuțiu, de la Teatrul „Tomcsa Sándor”, Odorheiu Secuiesc –, lucrurile stau un pic mai neliniștitor decât atât. În lumea aia „de dincolo”, așa cum e văzută de Măniuțiu, e încontinuu noapte. E un singur copac uriaș, în dreapta scenei, niște pâlcuri de iarbă din loc în loc, o grămadă de lăzi de bere care închid spațiul pe toate laturile și câteva vechituri care umplu scena. Așadar complet anti-bucolic, e un „dincolo” indefinit, gălăgios, un fel de rai cu „r” mic de unde „întristarea și suspinarea” n-au fugit. Ba chiar au rămas cu asupra de măsură iar lumea „de după”, deși are accesoriile lumii reale, e doar o umbră a realității. Un nimic imens, care seamănă cu viața. E ceea ce emană povestea despre moarte din Viața-i mai frumoasă după ce mori, în care o mulțime de tineri morți, trecuți în lumea cealaltă, își povestesc clipa în care și-au pierdut viața.
La început comic și bizar – adică oscilant între una și alta –, spectacolul crește în conținut pe măsură ce intervin tot mai multe flashback-uri despre împrejurările morții, devenind disconfortant. Începi să râzi tot mai rar, pe măsură ce se disecă din ce în ce mai intim și obsesiv amănuntele care au dus la moarte. De fapt, povestindu-și decesele, personajele se detașează histrionic și, paradoxal, retrăiesc cu aceeași intensitate minutul „trecerii”, poetizând oroarea și personificând obiectele, armele, rănile, zgomotele. Percepțiile sunt inflamate și alunecă în hiperbolă suprarealistă, indigestă, apăsătoare, care are de-a face nu cu paradisiacul, ci cu coșmarescul.
Teoretic, o astfel de fabulă întunecată despre viață – cu pretenții de lirism și umor negru – ar fi putut genera un discurs scenic păstos, greoi. Nu se întâmplă așa; există suficient contrast între nuanțele de joc (întâi realiste, apoi onirice, poetice, sublime, grotești, horror) astfel încât ritmul scenic să fie excelent. Se joacă strident, țipat, voit dizarmonic, dar este o tonalitate ușor de acceptat datorită muzicii splendide, uneori obiectuală, creată live pe scenă. Iar actorii de la Odorheiu, mulți dintre ei necunoscuți nici în țară, nici în București, se descurcă impecabil cu încărcătura uriașă de neliniște pe care trebuie s-o transmită prin dans, cântec, replică și tăceri. Un aspect mai puțin plăcut al spectacolului ține de scenografie (Tudor Lucanu), care pare uneori că încarcă scena. E prea mult din toate, acolo, iar asta se simte mai cu seamă în cele două momente când e proiectată planeta Terra în fundal (părând, mai degrabă, înghesuită cumva printre decoruri). Soluțiile de decor sunt bine alese, desenul scenic e limpede, dar e abuz de obiecte iar jocul actorilor pierde din vizibilitate. Cât despre Măniuțiu, eu unul descopăr din nou cu bucurie un Măniuțiu amuzant, cursiv, intens, revenit în spațiul narațiunilor care vor să rămână narațiuni până la capăt, lucru confirmat și de Don Quijote, demonstrație de armonie și narativitate. De altfel, privind înapoi în timp, Viața-i mai frumoasă după ce mori cred că își are locul cel mai bine între straniul și veselul Martorii sau mica noastră stabilitate și excentricul, vegetalul Exact în același timp. Da, sunt vechi, dar mi-ar plăcea să le revăd.
Regie: Mihai Măniuțiu
Dramaturgie: Kata Demeter
Scenografie: Tudor Lucanu
Distribuție (parțial): Antal D. Csaba; Fincziski Andrea
Producție: Teatrul „Tomcsa Sándor”, Odorheiu Secuiesc
Vizionare: octombrie 2014, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Balázs Attila
