Aș fi vrut ca primele două zile din TIFF 2016 – adică cea de ieri, în care am văzut un singur film, și cea de azi, în care scriu despre el – să fie zile de TIFF clasice, pur-sânge. Unele cu alergătură entuziasmantă de la o sală la alta, cu senzația aia unică de recuperare a feeling-ului de Cluj, de film, de covrigi mâncați pe fugă. Nici vorbă. Au fost zile cu trafic asudat, cu întârzieri iritante, cu timp pierdut printre treburi administrative precum făcutul de cumpărături, făcutul de abonament pe troleu, făcutul de curățenie în garsonieră și reparatul de una-alta pe acolo. Așa că, da, aștept o minune. Pentru că filmul de ieri, Ville-Marie, primul văzut la TIFF 2016, n-a fost să fie.
Pentru că nu mi-a plăcut, și am argumente pentru asta, nu vi-l voi recomanda nici vouă. De aceea, voi scrie cronica asta în primul rând pentru cei care l-au văzut deja și, în al doilea rând, pentru ceilalți, cărora textul de mai jos le-ar putea folosi ca un fel de „nu așa tre’ să fie un film pe care vreau să-l văd”. Așa că n-o să povestesc ce se întâmplă în Ville-Marie, deși, recunosc, sună interesant sinopsisul („o actriță, fiul ei, un paramedic cu probleme și o infirmieră grijulie își vor vedea viețile schimbate din temelii în sala de urgențe a spitalului”). O să spun doar că filmul face parte, din păcate, din acea specie tot mai răspândită de cinema, în care povestea începe încurajant, te face să crezi că da, e bun, „îmi place, să vezi acuma ce acțiune vine…”, promițând ceva ce nici măcar în ultimul minut de film nu se întâmplă. Promite acțiune și sens, ritm și dezvoltare de relații, adică acel conținut narativ compact, bine scris, în care fiecare situație e bine începută, bine condusă și bine încheiată. Sau, dacă nu e încheiată, măcar e suspendată antrenant, într-un sens generator de întrebări, de neliniști, de gânduri.
Am senzația că vorbim filosofii prea complicate pentru Ville-Marie, film a cărui unică virtute pare să fie bugetul, ostentativ prin paradă de tehnicitate și charismă (puzderie de cadre fixe filmate macro, sunet ireproșabil, decoruri somptuoase, locații selecte, o Monica Bellucci în rol principal, toate aruncate pe ecran parcă de dragul de a etala calitatea producției la nivel de aparatură și PR). Narativ, însă – pentru că la narațiune și la conținutul ei de predicații se reduce totul în cinema, în teatru, în literatură, you name it –, nu putem vorbi despre calitate. Acest scenariu, în care poveștile celor patru personaje se încrucișează treptat, provocând (sau sperând să provoace) efect dramatic latent, apăsător, e de fapt o lungeală obositoare, care în continuu dă senzația „că acum începe. Ba nu, acum. Ba acum”. E genul de poveste pe care scenaristul a știut s-o scrie doar ca deschidere de situație, nu și ca dezvoltare și, mai ales, ca climax. Ca să mă exprim complet neacademic, filmul îți arată „bobo”, după care ți-o ascunde ca și când ai văzut destul.
Problema, însă, nu e văzutul de bobo, ci gustatul, iar aici gustatul se rezumă la a te bucura de începuturi de situație, unele de-a dreptul neverosimile (unde, de pildă, e poliția pe tot parcursul filmului, când un paramedic lovește cu ambulanța un tânăr?). Cât despre prezența Monicăi Bellucci pe ecran, jale. Deși splendidă, încă, la cei 56 de ani ai ei, Bellucci nu reușește, aici, nici măcar o secundă să iasă din pattern-ul Malèna, pe care îl etalează cu un romantism exagerat de misterior, de dulceag. Până și fiului ei îi aruncă priviri de femeie fatală, de parcă, repet, ar fi pe ulițele din filmul lui Tornatore… Cu toată indulgența de care sunt în stare, sunt nevoit să spun că Ville-Marie este o capcană cam enervantă, o amăgire narativă fără finalitate, un exemplu canadian de comerț american în sens cinematografic.
Filmul mai rulează Duminică, 05 iunie, ora 20.30, la Cinema „Florin Piersic”.
Canada, 2015, 100’
Regie: Guy Édoin
Scenariu: Guy Édoin; Jean-Simon DesRochers
Imagine: Serge Desrosiers
Distribuție (parțial): Monica Bellucci; Pascale Bussières
