Încercând să dau un titlu articolului de mai jos, în care veți găsi o listă de „zece legi” ale spectatorului de teatru, îmi ieșeau tot felul de formulări umflate, oficioase, de parcă eu aș fi dat gaura în cașcaval. În plus, voiam să folosesc termenii „receptare” și „decalog”, pentru că, într-un fel, aveam chef să par „științific”. Dar era cât pe ce ca titlul să fie mai lung decât textul. Și, bineînțeles, să nu fie citit nici titlul, nici textul. Așa că, având în vedere caracterul profund „savant” al aticolului de față, mă rezum la a concentra toată experiența mea de spectator în zece fragmențele, „chestii” le-aș zice, care vă pot folosi de la clipa alegerii spectacolului, la mersul la spectacol, la receptarea lui și la analiza lui de după aplauze.

1. Nu spuneți întotdeauna „nu” când puteți vedea un spectacol.

Nu vă speriați de lucrurile care par să-l definească și care vouă, aparent, nu vă corespund cu nimic. Nu întotdeauna un afiș cu un cap de mort, înfășurat în pânze roșii, cu două muște în orbitele ochilor înseamnă horror criptic, simbolistici dătătoare de dureri de cap sau idioțenii la care nu poți să îți aduci copiii. Și nu întotdeauna un afiș cu nume de artiști care nu sunt nici Mălăele, nici Beligan nu înseamnă teatru neinteresant, neaplaudabil, neatrăgător, ne-etc. Pe de altă parte, nu spuneți „nu” nici în situația în care știți sigur că veți fi dezamăgiți. Firește, se aplică în clipa când știți (sau credeți că știți) la ce să vă așteptați de la spectacolul / regizorul / teatrul cutare, atunci când începe spectacolul. Cu atât mai puțin ați avea, deci, dreptul să refuzați un spectacol dacă nu știți la ce să vă așteptați de la spectacolul / regizorul / teatrul cutare. Există șanse, puține ce-i drept, ca regizorul al cărui stil s-a confirmat și răsconfirmat de-a lungul anilor să vă surprindă cu un nou fel de a lucra. Lucrul, teatral vorbind, înseamnă opțiuni, iar opțiunile pot fi oricând schimbate, la 180 grade, în funcție, să zicem, de experiența recentă a regizorului, de echipa pe care a descoperit-o de curând, de dorința de a comuta de pe povestea serioasă, gravă, pe povestea comică, deschisă, solară, etc. Orice, în teorie, vă poate surprinde în teatru, chiar și atunci când practica o contrazice de mult timp. În plus, teatrul se face cu oameni, iar oamenii au nevoie să fie priviți de alții și… să li se dea o șansă.

2. Țineți cont de tot ceea ce vedeți pe scenă.

Pe binecunoscutul principiu „nimic din ce-i acolo nu e întâmplător” – în condițiile în care „acolo” e la fel de mult scena de teatru, cum e ecranul de film –, lucrurile pe care le conține scena sunt obligatoriu semnificante. Mergând pe acestă logică, putem să presupunem că, dacă vreunui actor din Hamlet îi pică pe podeaua scenei, din greșeală, o batistuță pe care o avea în buzunar, acea batistuță poate avea două deznodăminte. Unu, se poate transforma într-un obiect ridicol, care riscă să facă de râs un întreg ansamblu, timp de câteva secunde. „Ș-apoi tragedie mai e aia?”, vorba lui Caragiale. Doi, dacă actorul are suficientă sclipire încât să o includă rapid în acțiune, batista poate dobândi ceea ce se numește, prețios, predicație, adică un sens de acțiune și un dram de semnificație în cadrul spectacolului.

3. Rețineți momentele poveștii și natura relațiilor dintre personaje.

Știu că e jenantă clipa în care nu pricepeți ce se întâmplă pe scenă – ca și când povestea, în teatru, ar fi cel mai banal lucru de descifrat… – sau clipa în care vă întreabă cineva, după spectacol, cum de ăla a omorât-o pe aia, iar voi să nu știți de ce. Dar jena e inutilă, vă asigur. Dacă un spectacol nu reușește să își facă înțeleasă povestea – densă, minimală, cum o fi –, atunci e problema spectacolului, nu a voastră. Tot ceea ce puteți să faceți e să rețineți momentele poveștii, să stabiliți o minimă cauzalitate între scene, să intuiți care e scena, care e actul și să înțelegeți, cât de cât, natura relațiilor dintre personaje. Este conținutul decent, real pe care îl puteți asimila din fotoliul de spectator, dincolo de miile de nuanțe pe care regizorul visează să le receptați, așa cum le receptează el. Practic, dacă reușiți să descifrați de ce-ul, cine-ul, unde-ul, veți ajunge mult mai ușor la satisfacția descifrării cum-ului în spectacol și veți bifa și o bună bucată din acele nuanțe de context scenic care îmbracă și „pun carne” pe poveste. Care îl fac inconfundabil.

4. Acceptați orice stil, formă artistică și viziune.

Nu vă speriați că ceea ce veți vedea pe scenă nu va semăna cu imaginile de teatru „clasic”, confortabil, cuminte, pe care vi le-ați format în minte, de-a valma, din sketch-urile, filmele și teatrul de altădată și pe care nu le puteți nicicum desprinde de numele sacre ale lui Caragiu, Cotescu, Draga, Fotino sau Jean. Să refuzi teatrul contemporan, cu formele sale în sfârșit libere, îndrăznețe, provocatoare, deschizătoare de creier și dătătoare de emoții intense, neavute până acum, este ca și când ai refuza un Audi pentru că te-ai prea obișnuit cu Dacia. Sunt conștient că pentru nostalgicul percepțiilor de confort, circumscrise în zona anilor ’65-’90, termenii „teatru-dans”, „non-verbal”, „one-man-show” sunt înfricoșători. Dar s-ar prea putea ca, refuzând viziunile actuale de teatru, să vă refuzați unicul mod artistic vital de a vă înțelege propriile vieți, așa cum vi le trăiți azi.

5. Nu judecați spectacolul prin prisma unei singure calități / greșeli a acestuia.

Să zicem că Rebengiuc, prin cine știe ce ghinion al soartei, e nevoit să joace într-un spectacol slab, în care el ar fi unicul punct forte și, evident, unicul cârlig de aducere a publicului în sală. Poveste zero, scenografie la plezneală, text slab, etc. Ei bine, trebuie să știți că acel spectacol nu e egal cu Rebengiuc și, deci, aveți tot dreptul să nu iertați spectacolul strict pentru intrările mult-așteptate ale fostului Moromete. Sau, invers, dacă Rebengiuc ar juca prost într-un spectacol bun, în care simplele lui apariții ar dezamăgi un public care aștepta încă un rol de legendă, nu înseamnă că spectacolul e prost fiindcă Rebengiuc nu e în zilele lui bune.
Nu osândiți și nu lăudați pătimaș, oricât ar fi de primar impulsul. Nu există doar alb și negru pe lume. O singură pată pe tricou, la guler, nu-l face de nepurtat.
Lucrurile, în teatru, sunt cam la fel: cu + și -. Oricâtă creativitate și conținut uman ar sta la baza actului scenic, totuși teatrul e statistic, din punct de vedere valoric. E cu zeci de nuanțe între alb și negru. Puteți cântări lucrurile echidistant și, deci, veți putea avea satisfacție acolo unde n-ați fi dat o șansă până acum. Găsiți virtuțile principale în fiecare spectacol, cele care îl țin în viață și-i dau vlagă. Decorul, sau costumele, sau jocul unui actor, sau actoria în ansamblu, sau povestea, sau muzica etc. Găsiți-le, legați-vă de ele, pentru că, uneori, e pur și simplu suficient ca două-trei calități să „țină” restul spectacolului și să merite să-l vedeți pentru acele grame de excelență, în contrabalans cu minusurile și golurile. Și da, e la fel de bine să identificați minusurile, atunci când precumpănesc asupra plusurilor, ca să știți unde „șchiopătează” spectacolul și, apoi, să aveți o perspectivă corectă asupra întregului.

6. Nu vă refuzați reacțiile; exprimați-vi-le public.

E unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit, ca spectator. Dar e un sfat ce funcționează de minune. Veți pune capul liniștit pe pernă, seara. Descărcarea prin râs din toată inima, râs ironic, râs interzis, râs nervos, prin plâns, lăcrimat, pufăit, oftat, foit, vociferat în șoaptă, comentat cu partenerul de fotoliu, este o descărcare sănătoasă în timpul acelui spectacol care generează, voluntar sau involuntar, aceste reacții. Dincolo de toate astea, există un drum scurt de la reacția spontană, din timpul spectacolului, pe întuneric, la onestitatea reacției pe care o veți avea, apoi, în foaier sau la bere. Dar, mai presus de orice, vă îndemn să vedeți în reacția onestă, nereprimată, din timpul spectacolului, cea mai bună formă de feedback pentru viitorul acelui spectacol. Imaginați-vă ce impact ar avea, pentru un spectacol prost (care se crede bun) râsetele ironice, simultane ale tuturor spectatorilor. Dureros, da, dar terapeutic.

7. Nu aplaudați dacă nu vă place.

E, poate, cea mai importantă cutumă din teatru. E regula de onestitate nr. 1, în rândul publicului, la fel cum pentru cei de pe scenă ar trebui să fie reperul nr. 1 pentru propriile cariere. Oare cum ar fi lumea dacă „s-ar vedea pe noi” că nu ne place ceva, atunci când nu ne place? Fundamental altfel. Sigur, hai să nu visăm la lumi utopice, în care micile ipocrizii necesare, de politețe socială, să fie abolite în spiritul onestității cu orice preț, nihiliste. Dar, în teatru, acest tip de ipocrizie e malign. Amintiți-vă un spectacol prost, incontestabil exasperant, la finele căruia v-ați ridicat în picioare pentru aplauze. Și chiar ovații. Doar pentru că așa e frumos, să aplauzi când e gata. Frumos pentru cine? Pentru public, probabil, căci pentru artiști nu poate fi decât fie flatant în mod inutil, fie descumpănitor, în cazul în care și ei sunt conștienți de eșec. Nu folosește nimănui această ipocrizie boierească, pur snobistă. E o cale de încurajare a eșecului și de eliminare a diferențelor dintre calitate și mediocritate. Eu, unul, am un mic ritual, în cazul în care nu-mi place un spectacol: bat din palme de șapte ori, în semn de respect pentru munca actorilor, după care gata. De șapte ori, fiindcă îmi place cifra, deh. Vreți să vedeți cum arată un adevărat spectacol? Mergeți la teatrele de păpuși, unde copiii, dacă nu le place ce văd, încep să urle, să se joace, să zburde pe acolo și să uite să aplaude, când ies buluc din sală.

8. Nu vă lăsați impresionați de snobi; apărați-vă opiniile chiar dacă sunteți priviți cu ciudă.

Teatrul, de când lumea, e un loc pentru deștepți. Sau așa cred cei care se cred deștepți. Ca atare, ignorați orice creatură care face din mersul ei la teatru o paradă de cultură, de elitism îmbrăcat în fildeș. Nu credeți în demonstrațiile de deșteptăciune ale celor care recurg la limbaje și atitudini ca să impresioneze ca experiență de spectactor sau ca nivel de cultură. Nu există, în teatru, culturalizare. Asta a murit după ’90, odată cu renașterea teatrului românesc. În teatru există doar experiență și emoție, atunci și acolo. Nu vă veți culturaliza cu teatrul semi-nud și intens afectiv al lui Afrim, cum nu vă veți putea eleva după un spectacol violent, cu arme și gălăgie, marca Măniuțiu. Ele vă pot da experiențe viscerale, șocuri de gândire, emoții noi, întâlniri cu povești fascinant de neîntâlnite până acum, cu personaje bântuitoare, dar nu vă fac mai culți. Vă fac să nu le uitați, nici după zece ani, dar nu vă fac mai culți. Vreți cultură? Citiți un eseu de estetică literară, o monografie, un tratat de medicină, un studiu geologic.
Ținând cont de toate acestea, fiți tari în opiniile voastre, pentru că cel care vă va contrazice cu ciudă, întotdeauna când aveți ceva de spus ceva 100% sincer despre spectacol, va fi snobul. Nu credeți în sarcasmul și atitudinile nihiliste ale snobului, care vrea, prin anihilarea opiniei celuilalt, să-și marcheze teritoriul. Fiți liberi.

9. Citiți cronicile.

Știu că se scrie tot mai puțin, iar puținul care se scrie e tot mai bloggeristic, mai pe fugă, mai neavizat, mai wannabe. Știu că dispar publicațiile de hârtie, alea lucioase sau mate, care miros frumos în blibliotecă și care dau bine pe raft. Da, ne e dor de ele. Dar aveți discernământ și căutați, inclusiv în online, opiniile acelor oameni care își argumentează discursul și care privesc echilibrat spectacolul. Cu plusuri și minusuri, nepărtinitor și fără bârfisme. Ei sunt, aproape toți, critici de teatru. O specie pe cale de dispariție, la fel ca și rubrica de cronică sau eseu pe care ei o scriu, dar care încă mai poate oferi repere fie pentru alegerea spectacolului, înainte de a-l vedea, fie pentru înțelegerea lui, după ce l-ați văzut.

10. Recomandați sau contrarecomandați, cu argumente simple, spectacolul.

E clar că cea mai ușoară reacție, când cineva vă întreabă „ți-a plăcut? Să-l văd și eu?” e să spuneți „da” ori „ba”. Dar încercați, pe cât posibil, în fraze simple, să reduceți toate percepțiile pe care le aveți, despre spectacol, la câteva esențe care îl susțin. Va fi de uriaș folos oricărui potențial spectator.
„Da, pentru că are o poveste greu de intuit, ușor de urmărit, care te suprinde”.
„Da, pentru că muzica și actorii îți dau niște emoții pe care nu le-ai mai avut”.
„Nu, pentru că povestea e încâlcită, nu pricepi nimic, iar scenografia e pur și simplu o paradă de buget, o cheltuială aiurea.”
„Nu, pentru că totul e dezlânat, la voia întâmplării și vor să pară și deștepți prin asta.”

Închei prin a recunoaște, spășit, că de-a lungul a 14 ani de mers la teatru și vorbit despre teatru, rar am reușit să respect legile de mai sus, în integralitatea lor. Poate veți reuși voi.

în curând, despre spectatorul dezamăgit