Să zicem că ai văzut cam tot ce poţi vedea într-o viaţă de om, la cinema. Nu-ți scapă nici o premieră și eşti „la zi” cu toate, că-i thriller, dramă, comedie istorică, eroico-pastorală, gotico-tragico-poetică. Nimic nu-ţi mai poate lua ochii. Poţi intra liniştit cu autosuficiența asta la Doubt, fiindcă e genul de film la care nu prea ai încotro şi o iei de la zero cu schemele de vizionare. Sigur, la fel se întâmplă cu orice producţie care are ceva de zis şi e impecabil lucrată. Dar Doubt, pe lângă sacul de nominalizări și premii la cele mai importante gale, are ceva în plus: nu numai că îţi scutură prejudecăţile de cinefil, dar te lasă cu ochii în soare şi cu capul plin de întrebări.

Originea filmului Doubt vine din piesa de teatru Doubt, scrisă în 2004 de cel care avea să fie producătorul, regizorul şi scenaristul peliculei Doubt (2008) – John Patrick Shanley. Sunt patru ani între una şi alta. Aşa că până să ajungă în „lumea largă”, pe ecran şi pe net, controversatul text al lui Shanley fusese gustat deja de sute de ori în teatrele unde s-a jucat. Adică pe Broadway, Londra, Sydney, apucând şi pe mâna lui Polanski, care l-a montat pe scenele din Paris şi Varşovia. Plus că e un text cu multe premii la activ, printre care şi un Pulitzer, fiind o poveste universală cu și despre greșeală.

SUA. Anii 60’. Suntem în gimnaziul unei mănăstiri catolice, unde totul mişcă sub mâna de fier a directoarei, o călugăriţă antipatică până la cer și înapoi. Ea este Sora Aloysius (Meryl Streep), un căpcăun al ideii de disciplină și morală veche. La capăt opus e blânda Soră James (Amy Adams), tânăra profesoară gata să dea o vorbă bună oricând, oricui. La mijloc e preotul Flynn (Phillip Seymour Hoffman), un nonconformist al altarului şi un amic al copiilor, care vede în Biserică un apropiat al omului.

Totuși, când această apropiere pare abuz sexual, lucrurile se schimbă. Prima care-l bănuiește pe preot e Sora James, care îl vede pe unul dintre elevi tulburat şi duhnind a vin, la întoarcerea sa din biroul preotului. În curând află şi Sora Aloysius, care se năpustește asupra lui Flynn cu cele mai directe acuzații, n-având decât un singur scop: să-l termine pe „pedofil”. Povestea se complică şi mai mult când apare mama elevului. Abia de la ea aflăm, pe ocolite, că băiatul e gay, că mănâncă bătaie acasă pentru asta, că nu-l are decât pe părintele Flynn, ca prieten, şi mai ales, că e bine cât timp îl „iubeşte” cineva.

Treptat, perspectivele morale roiesc atât de credibil în jurul poveştii, că nu mai ştii ce să crezi şi de partea cui să fii. Vrei s-o crezi pe Aloysius şi să-l judeci pe Flynn, laolaltă cu toţi preoţii-impostori şi pedofili de care auzi la ştiri; sau, simultan, îţi vine s-o înjuri pe femeia asta fără inimă, care face praf tot ce-i mai curat între oameni, şi să crezi afecţiunea simplă a lui Flynn pentru un copil sărman... Nici pe sincera Soră James n-o poţi crede până la capăt; fiecare remarcă decisivă are două înţelesuri, lăsându-te cu gustul sec de „cum o fi până la urmă?” Îndoiala bântuie orice conflict iar conflicte, har Domnului, sunt. Trebuie doar să ţii pasul, altfel îţi scapă nuanţe de-o secundă şi rămâi şah mat, ca în teatrul psihologic de secol XIX.

Teatru există şi aici și îl găsești în fineţea dramaturgică şi în spaţialitatea restrânsă a acţiunii, cu care Shanley uimea şi în ’88 odată cu Moonstruck (Oscar pentru scenariu). Dar Doubt e mai mult un studiu al montajului de sunet şi imagine, pe un suport de narativitate teatrală ce apare în detaliile neliniştitoare ale încăperii (telefon care zbârnâie, bec care crapă, scaun care scârţâie). Pulsul creşte din dialoguri ce clocotesc de argumente opuse diametral, din primplanuri bizare, răsturnate şi cu panoramări lente, aproape insesizabile.

Şi dacă nu pentru toate astea, Doubt e de văzut pentru frumuseţea actoriei. Amy Adams sclipeşte de inocenţă în acest rol de uriaşă concentrare morală (Sora James), ridicându-se la fineţea unui chip de icoană. Şi nu, interpretarea lui Hoffman nu-i nici pe departe plată, nu rămâne în umbra lui Streep; intervenția lui aduce interiorizare și face contrapunct la erupţiile de ură ale Sorei Aloysius. O surpriză produce şi Meryl Streep, în rolul irascibilei călugăriţe, incompatibil cu caracterele moi, fine, bune datorită cărora a ajuns celebră. Femeia e pachet de nervi şi de amabilitate trucată, ca un înveliş gata să plesnească. Orice dialog începe, rezerva ei de bunătate se termină iute şi vezi asta în aerul sictirit cu care articulează ceea ce trebuie să spună, conform normelor. E poate cel mai savuros rol al actriţei, întrecând, în adâncime, orice leading role nominalizat la ultimele gale ale Academiei. Chiar şi pe cel câştigător al lui Kate Winslet, din același an cu Doubt.

S.U.A., 2008, 104’
Regie: John Patrick Shanley
Scenariu: John Patrick Shanley
Imagine: Roger Deakins
Distribuție (parțial): Meryl Streep; Phillyp Seymour Hoffman
Articolul a fost publicat inițial în revista „MAN.IN.FEST”, iulie 2009

După primele secunde, în care am văzut un generic dulceag pe acorduri de pian, eram sigur c-o să văd un romance duios vrednic de Acasă și Kanal D. Dacă nu mai rău, pentru că urmau să intre în acest cadru molatic energica Julia Louis-Dreifuss (da, Elaine din Seinfeld) și durul James Gandolfini (da, șeful mafiei din The Sopranos). Deci un fel de „nucă în perete”. Din fericire, m-am înșelat ca de obicei la începutul proiecției: Enough Said e foarte departe de a fi molatic iar energica Julia și durul Gandolfini compun o poveste de dragoste care contrazice așteptările de film ratat și, deci, de telenovelă de succes.

Povestea e îngrijorător de comună, cel puțin la început. Doi adulți divorțați, trecuți binișor de 40 de ani, încep o relație. Lucrurile sunt previzibile, cei doi au vieți identice (fiice cam de aceeași vârstă, tabieturi de om single pe care cu greu îl mai scoți din bârlog), dar intervine aici mâna de-a dreptul cerească a scenaristei Nicole Holofcener. Accentul cade strict pe amănuntele aparent neînsemnate și accidentale, din dialogurile celor doi, dar care duc la esența relației. Iar esența e maturitatea lor, comportamentul așezat, subtil, fără naivități, care crede în entuziasm la fel cum crede în depresie, care preferă să spună lucrurilor pe nume chiar dacă e vorba de o furculiță murdară care n-ar trebui să fie pe masă. Este o dezbrăcare de artificii și o confruntare frontală de identități, care generează mult umor de situație, în genul celor mai rafinate sitcom-uri americane. Se râde, dar nu în hohote și se plânge, dar nu cu suspine, fiindcă e o poveste scrisă fără efecte de dragul efectelor și care nu pierde timpul cu derapaje de romanță.

Vorbim, deci, despre încă un film echilibrat, a cărui vigoarea stă în text, în nuanțele de replică naturalistă care exprimă nu tipologii fixe de personaje, ci personaje vii, cu plusuri și minusuri, cu reacții opuse dar credibile. Regretatul Gandolfini (acesta fiind ultimul lui film) joacă, aici, rolul unui „urs” blând, timid dar ferm, cu zâmbet șarmant, în contact cu care Julia Dreifuss e un amestec de îndrăzneală, teamă și curiozitate tipic feminină de a afla totul despre partener. Toni Collette, în schimb, face un rol episodic care n-o prea răsplătește; e britanică aici, dar nu-i iese accentul deloc iar rolul e aproape dispensabil în poveste. Păcat. Una peste alta, filmul e un categoric must-see pentru felul în care oferă umor și pentru optimismul nesiropos pe care îl respiră în special prin titlu (având în vedere că enough said se aude exact ca... enough sad).

S.U.A., 2013, 93’
Regie: Nicole Holofcener
Scenariu: Nicole Holofcener
Imagine: Xavier Pérez Grobet
Distribuție (parțial): Julia Louis-Dreifuss; James Gandolfini
Vizionare: în cadrul Comedy Cluj International Film Festival, 2013, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2013

Nu e bine să lauzi un film / o carte / un spectacol din prima frază de cronică. Nu e „profi”. Dar prefer să încalc regula și să mă asigur că vei vedea, cumva, cândva, Laurence Anyways, pentru că e un film pe care pur și simplu nu ți-l poți scoate din minte. Ca poveste, ca personaje, ca replici, ca stil, e genul de film care apare (foarte) rar în istorie. Dacă ar fi să trag linie și să subliniez câteva titluri care au „lovit” cinema-ul pe linia romanței realiste, cerebrale, Laurence Anyways al foarte tânărului Xavier Dolan ar trebui să stea lângă The Bridges of Madison County sau Hiroshima Mon Amour. O spun fără nici o ezitare.

Un motiv pentru care Laurence Anyways e atât de bun (și pentru care a luat în 2012 premii și nominalizări mai ales la Cannes și Cézar) e forța fantastică cu care apasă pe fiecare milimetru de poveste. Iar povestea – ca să vezi de unde poate veni atâta forță cinematografică – cuprinde relația incredibil de întortocheată dintre un bărbat care vrea să fie femeie și iubita lui, care suportă această tranziție. Nu-mi vin acum în minte filme care să fi atins un subiect asemănător – deși e comun cel puțin genului noir și musical-ului (iar aici mă gândesc la un Hedwig and the Angry Inch al lui John Cameron Mitchell) –, dar oricum nu universalitatea poveștii e cheia aici.

Laurence Anyways e un film cu și nu despre, iar acest cu este lupta înfricoșător de complicată a transsexualului cu sine însuși. Și, simultan, cu o femeie care trăiește un mare chin: de a iubi un bărbat atât de mult, încât să nu-i pese că el a devenit, între timp, femeie. Sau să-i pese atât de mult, încât să joace ea rolul bărbatului (de unde și prescurtarea genială a numelui ei – „Fred”). Iubirea lor se încarcă de tensiune, de durere și, ca de obicei în asemenea cazuri, speranțele le sunt ținute în șah de o societate care nu acceptă decât normalul. Adică noțiunea de normal.

Știm bine că, atunci când tema este tabu, regizorul e ostentativ cuminte și evită „scenele alea”. În cazul lui Xavier Dolan, însă, cumințenia e inutilă, pentru că impactul devastator al filmului vine strict din felul în care aruncă povestea pe ecran. Din primele minute ale acestui film de trei ore, camera de filmat invadează intimist fiecare scenă și o dinamitează prin explozii de energie actoricească. Având în vedere că esența poveștii e tocmai „chimia” dintre cei doi parteneri (una sălbatică, densă, epuizantă), fiecare emoție ia foc pe ecran. Extaz, furie, tristețe, vorbe grele, remușcări, toate sunt jucate la cote uriașe, cu contorsiuni psihologice și încleștări ca într-un spectacol de dans contemporan. Replicile se succed intens și, fiindcă sunt scrise sclipitor (de același Xavier Dolan), te iau cu asalt și te obligă să le digeri rapid, altfel riști să pierzi ritmul.

Rar vezi așa ceva în filme; de fapt e ca-n teatru (într-unul bun, precizez), în care actorii joacă lângă tine și fac din fiecare scenă una best of. Filmul e, fără îndoială, un spectacol actoricesc, extrem de creativ din punct de vedere naturalist, cu gesturi și grimase care îți rămân pur și simplu întipărite în minte. La toate astea se adaugă muzica (ascultă de pe coloana sonoră măcar If I had a Heart și A New Error și convinge-te că filmul e un mare cadou muzical) și imaginea, prin compoziții fotografice bazate pe culori tari, unghiuri ultra-wide, metafore și subiecte abstracte. E ceea ce transformă acest film într-o experiență greu de povestit, de care se face „vinovat” un regizor care n-a împlinit nici 30 de ani. Jos pălăria.

Canada – Franța, 2012, 168’
Regie: Xavier Dolan
Scenariu: Xavier Dolan
Imagine: Yves Bélanger
Distribuție (parțial): Melvil Poupaud; Suzanne Clément
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2013, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2013

A fost unul din titlurile care, de obicei, la TIFF se numesc „bombe”. Nu atât ca experiment de cinema, ci ca șoc social, cam de aceleași proporții pe care le avea, la TIFF 2006, Noaptea Prostului Gust. Pe scurt, Life in a Day e ideea regizorilor Ridley Scott și Kevin Macdonald (care a făcut The Last King of Scotland) de a propune utilizatorilor de YouTube din toată lumea să-și filmeze activitățile obișnuite, în ziua de 24 iulie 2010. Nici nu contează data, cât acest gest de a arăta lumii ce înseamnă o zi din viață. YouTuberii au răspuns pe măsură: 80.000 de clipuri, din 192 de țări, cumulând 4.500 de ore la calități diferite (webcam, celular, handycam, cameră profi) i-au fost trimise lui Macdonald.

Au rezultat 90 de minute de imagine și sunet, care spun povestea zguduitor de sinceră a unei singure zile. De la primul bărbierit al unui tânăr din SUA, la nașterea unui pui de girafă, și de la sacrificarea unui vițel în Rusia, la imaginea unui tip care înfulecă un BigMac, filmul te aruncă dintr-o stare în alta. Conține totul sau cel puțin asta crezi și ai în continuu senzația voiajului, printre scene ba familiare, ba bizare. Liric și grețos, frumos și violent, ironic și trist, documentarul are o plăcere grozavă a contrastelor, fiind exact ca viața pe Terra. Montajul e perfect ca ritm și cuceritor ca atmosferă, muzica multor scene derivând din zgomote casnice. Life in a Day este o intensă celebrare a cotidianului, dând lovitura prin aceea că e oglinda celor care-l văd (fără a deveni moralizator). De fapt, e ceva ce nu-ți închipui decât dacă vezi cu ochii tăi. Iar când îl vezi, rămâi cu ochii pironiți pe ecran, ca Alex din A Clockwork Orange.

S.U.A., 2011, 95’
Regie: Kevin Macdonald
Montaj: Joe Walker
Vizionare: în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), 2011, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial în revista „MAN.In.FEST”, iulie 2011