„Bă, există două tipuri de filme: care-mi plac și care nu-mi plac, nu care-s bune și proaste”. Poate că vi se pare greu de crezut, dar enunțul îi aparține unui fin intelectual, prieten de-al meu, care voia ieri să-mi explice în cuvinte puține și voit ne-academice de ce nu i-a plăcut Farewell to the Moon. Și sunt de acord, chiar dacă formularea lui nu sună livresc – de parcă ar trebui, ca să fie onestă – fiindcă totul ține, până la urmă, de ceea ce aștepți de la film, nu de criterii semiotice de receptare. Așa ceva doar criticii (pretind că) au în vedere.

Nu mă regăsesc în opinia amicului meu despre Farewell to the Moon / Rămas bun Lunii (r. Dick Tuinder, Olanda, 2014), pentru că mie, de fapt, mi-a plăcut. Dar înțeleg nemulțumirea cuiva care a venit să râdă la un festival de comedie, în raport cu care filmul lui Tuinder e fix invers, adică intens și apăsător, ca o „nucă în perete”. Nucă-nucă, dar bună la gust, aș adăuga, pentru că filmul îți dă de gândit suficient de mult încât să uiți că tu, de fapt, voiai să râzi. Îți dă de gândit prin poveste și, mai ales, prin tonalitate, care te „urmărește” și după ce s-au aprins toate luminile în sală.

Olanda, 1972. Într-un bloc dintr-un orășel se mută o nouă familie, mamă și fiică. Totul pare OK până când Bob, un tip de la același etaj, își înșeală soția cu noua vecină. Tată a doi copii, având o familie aparent perfectă, Bob lasă totul în spate, fiind fascinat de alura excentrică a vecinei, care, culmea, locuiește la doar două apartamente distanță. Paralel cu această destrămare a familiei, Duch, fiul lui Bob, dezvoltă o pasiune secretă pentru Mary, o tânără măcinată de frustrări sexuale, în absența soțului ei plecat pe vapor. Piet, fosta soție a lui Bob, cedează la rândul ei din cauza divorțului și toate obsesiile de posesivitate conjugală i se amplifică dramatic, ireversibil de acum înainte.

E un declin colectiv, cu consum puternic de alcool, prafuri și Valium, cu sete de libertate în toate formele ei. De fapt, personajele se autointoxică cu ceea ce își închipuie că înseamnă libertatea, într-o societate europeană de la margine de continent, care tocmai intră în deceniul ’70 - ’80 cu regretul că n-a consumat libertățile deceniului anterior. Oamenii micului orășel olandez vor să recupereze timpul pierdut și să intre și ei în ritmul vieții moderne, însă cumva pe fast-forward, căci o fac cu întârziere. Iar în această foame de plăcere, fiecare tânjește după celălalt, își complică viața, destinele devin haotice, asociale și toți își doresc ceea ce nu pot avea decât cu remușcări. Vechile norme sunt uitate ca o haină veche iar personajele – de-a dreptul androgine, adică tânărul Duch și mama Piet – fug de ele însele.

Aproape totul are loc în același bloc, spațiu prin excelență depersonalizant, unde ești „departe” de ceilalți chiar dacă, fizic, ești la doi pași. Cea mai potrivită descriere a ambianței din film ar fi, cred, „solitudine neliniștitoare” iar modul în care regizorul Tuinder o aduce pe ecran ține mai mult de eseu vizual decât de narațiune. Montajul oferă o combinație de imagini statice și în slow-motion, de gros-planuri abstracte, de contraste moi între întuneric și lumină. Aproape fiecare cadru are virtuți fotografice și impune exact tonalitatea de ariditate și goliciune de care are nevoie un asemenea story. Pulsul senzual al imaginii e amplificat de muzică, un fel de pastă sonoră psihedelică, care intensifică obscuritatea și duce mai departe efectul de percepție deformată.

Plutirea în derivă a acestei comunități de olandezi – care devine exemplară pentru Olanda anilor ’70 și, in extenso, pentru mediul domestic european în secolul XX – beneficiază în film de o alegorie: plutirea în Cosmos a navetei Appollo 17. Era, de fapt, ultima misiune din programul de aterizări pe Lună iar felul în care incertitudinea misiunii se pliază pe incertitudinea vieții din micile apartamente de bloc e revelator, dar destul de ostentativ. E ca și când metafora nu se face înțeleasă destul de bine și, deci, trebuie reluată și reexprimată. În sfârșit. Filmul rămâne în primul rând un eseu cinematografic, în care calitatea imaginii și a jocului actoricesc, capabil să păstreze ritm într-un scenariu lipsit de acțiune, este o certitudine. Adică un motiv de a primi recunoaștere cel puțin în festivaluri, cum s-a întâmplat la Comedy Cluj 2014 (premiu pentru cea mai bună actriță – Elise Schaap, în rolul tinerei Mary).

Olanda, 2014, 94’
Titlu original: Afscheid van de Maan
Regie: Dick Tuinder
Scenariu: Dick Tuinder
Imagine: Guido van Gennep
Distribuție (parțial): Marcel Hensema; Elise Schaap
Vizionare: în cadrul Comedy Cluj International Film Festival, 2014, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014

În fiecare an, când plec de la festivalul de film Comedy Cluj, mi se întâmplă două lucruri. 1) mă atașez de câte un film în mod ireversibil, 100%, trup și suflet și 2) îmi rămâne în minte cel puțin una din piesele de pe coloana lui sonoră. Pe cuvânt de onoare, nu-mi planific niciodată să se întâmple așa; it just happens. Anul trecut, de pildă, plecam de la Comedy cu gândul la Boy, splendidul film nou-zeelandez al lui Tika Waititi și fredonam în neștire piesele celor de la The Pheonix Foundation. Anul ăsta s-a repetat povestea. Mi-am încheiat șirul de vizionări (și de cronici) cu Frank Piesă: trista, bizara baladă I Love You All.

Jon, un tânăr muzician cu mari speranțe dar cu nici un cântec la activ, se alătură unei trupe de muzică alternativă, care n-are nici un fel de public și care cântă exclusiv în „bombe”. The Soronprfbs e numele ei și, în spațiul muzicii experimentale, reprezintă expresia extremă de pop-rock inaccesibil, psihedelic.

Și, totuși, în centrul poveștii nu este nici muzica, nici Jon, ci Frank, liderul formației, un fel de guru din care izvorăsc toate energiile trupei și pe care cei cinci membri îl urmează orbește. Dar pe cât e de genial acest Frank, pe atât e de instabil, ascunzând o copilărie încărcată de nevroze. Poartă încontinuu un cap fals și, ca scuză pentru această deviație manifestată încă de la 14 ani, invocă urâțenia feței umane (în realitate a existat, de fapt, un Frank, cu un cap fals, iar cel care îl purta a fost Chris Sievey, un muzician excentric al anilor ’70-’80). Dar, în contact cu Frank, Jon nu se sperie de „cap”. E fascinat de fermentul artistic al trupei și, din devotament față de Frank, își varsă toate economiile în contul formației. Așa că cei șase se retrag într-o cabană, unde timp de 11 luni muncesc la un nou album, până când, datorită postărilor lui Jon pe Internet cu compozițiile noii sale trupe, sunt invitați la un festival din SUA.

Acest film e briliant. O afirm în deplină cunoștință de cauză și în comparație cu multe producții pe story-uri similare, deși, sincer, nici nu știu cu ce să încep ca să vă conving de asta. Aș pomeni de actori (Michael Fassbender în rolul lui Frank, Maggie Gyllenhaal în rolul Clarei), de ritmul fenomenal de intens în care joacă transa artistului, în secunda în care creează artă. Dar dacă vorbim de actori și începem să ne uimim de felul în care pun „carne” pe personaje, scăpăm din vedere umorul filmului, imprevizibil, demențial prin modul în care folosește autoironia. Așa că voi stabili că, totuși, că valoarea majoră a filmului, care generează calitate în toată structura lui, e scenariul, construit pe constraste. Un minut de emoție și lirism e urmat întotdeauna de o scenă cu ridicol, cu conflict și cu furie, care coboară totul în derizoriul cel mai amuzant. E o cascadă de nuanțe și de energii, cele mai multe dintre ele direcționate comic, astfel încât să râzi de tristețea poveștii și să te întristezi de umorul ei. Capul ăla fals al lui Frank, care te face să pufnești în râs când apare în cadru, ascunde de fapt enorm de multă dramă; rar se pot lăuda filmele cu o asemenea capcană de receptare. Montajul e alert, mai cu seamă în scenele de repetiții și de combustie artistică iar replicile sunt doar „vârful de aisberg” care articulează un munte subteran de nuanțe. Frank este, de fapt, genul de film care într-un fel se vede la prima vizionare și cu totul altfel, fundamental diferit la a doua, când deja știi ce se ascunde în spate și cum se termină totul. Și încă ceva, foarte important: sub nici o formă să nu vedeți acest film altundeva decât la cinema.

Cine a creat această aparentă comedie, acest film despre artă – adică Lenny Abrahamson, regizorul dramaticului și mult-premiatului What Richard Did (2012) – a înțeles exact ce „culise” sunt în mintea artisului. Frank este, din punctul acesta de vedere, o poveste amară despre tristețea infinită a afecțiunilor psihice. Un film despre autodistrugere, despre oameni care fug de lume, care se ascund într-un colț dar care, când pun mâna pe microfon, sunt geniali. Un mare bonus e și finalul filmului: piesa I Love You All, despre care vă vorbeam la început. Vă garantez că veți „păți” la fel ca mine, adică o veți fredona non-stop a doua zi.

***

Plecând de la Cluj spre casă, de fapt plecând dintr-un Cluj tot mai amestecat, mai înțepat și mai elitist, care dacă ar fi femeie cred că i s-ar potrivi cel mai bine ochelarii de soare mari, rotunzi, italienești și atitudinea inabordabilă, mă simt down, cum ar spune americanii. Îmi dau seama că festivalul de film Comedy Cluj este, în mintea multora, doar „încă unul” dintre evenimentele Clujului, care, de multe și fără identitate ce-s, le astupă pe cele puține și bune. Păcat. Sper să n-am dreptate.

Marea Britanie – Irlanda, 2014, 95’
Regie: Lenny Abrahamson
Scenariu: Jon Ronson; Peter Straughan
Imagine: James Mather
Distribuție (parțial): Michael Fassbender; Maggie Gyllenhaal
Vizionare: în cadrul Comedy Cluj International Film Festival, 2014, Cluj-Napoca
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014

Am două programe de festival în față: unul de teatru, altul de film. Pe același birou se află două cărți, una în românește, alta în engleză, pe care trebuie să le machetez urgent și, în plus, mai am și ambiția să scriu despre spectacolele la care merg seara. Somnul e un lux; timpul liber, un vis frumos din alte epoci. Și dacă n-aș fi avut șansa să exprim asta în fragmentul de față, să mă descarc, deci, în mod public, cred că aș fi luat-o razna.

Vă spun toate acestea nu ca să mă dau deștept și ocupat, ci ca să vă asigur că, deși fac cascadoria asta între film, teatru și serviciu, bucuria de spectator e aceeași, în stare pură, neafectată de stres. E incredibil cum se întâmplă asta în clipa în care se sting luminile în sală. Festivalul de film despre care vorbeam este Les Films de Cannes a Bucarest iar filmul care a reușit să mă rupă complet de dureri de cap și neliniște a fost Winter Sleep, un film care durează enorm – trei ore. De obicei, fug de asemenea durate. Dacă e vreunul mai scurt, care rulează simultan, mă îndrept într-acolo. Dar așteptam să văd Winter Sleep pentru că 1) a primit Palme d’Or la Cannes 2014 și 2) fiindcă e turcesc. Și cred că nu e nimic mai delicios, pentru un cinefil, decât să vadă cum un film care provine dintr-un context intens comercial – creat de masa telenovelelor turcești difuzate mondial, care le-au depășit, ca succes, pe cele sud-americane – primește cea mai bună distincție în cinema-ul de artă.

Winter Sleep este, de fapt, coproducție Turcia – Franța – Germania, dar povestea e plasată în Anatolia Centrală, undeva în inima Turciei. Aydin, un fost actor, acum pensionar, s-a retras la țară, într-un sat sărac, unde își duce veacul scriind pentru un ziar local. În același timp, Aydin conduce o superbă pensiune turistică, împreună cu tânăra sa soție, Nihal, și cu sora lui, Necla. De altfel, bătrânul deține o mulțime de proprietăți în sat, fiind un fel de moșier, la ușa căruia sătenii rău-platnici vin zilnic să-și amâne plata chiriilor.

Fără să exagerez, asta e tot ceea ce se întâmplă, concret. În termeni de acțiune hollywoodiană cu intrigă, explozii și spectacol, povestea e o veșnică introducere pentru niște răsturnări de situații care par să aibă loc la un moment dat. În Winter Sleep, însă, efectele speciale sunt înlocuite de vorbe. Personajele vorbesc, discută, își umplu viețile cu dialog. Au mult timp la dispoziție și, întocmai ca în teatrul cehovian – filmul preluând motive narative din povestirile lui Cehov – au o plăcere grozavă să dezbată cele mai mari subiecte din lume. Treptat, însă, în pălăvrăgeala cu iz maieutic se strecoară mici reproșuri personale, care se transformă în mici conflicte de idei, care mai apoi devin mici neînțelegeri neliniștitoare, de unde mai e doar un pas până la mari certuri. Ceea ce se și întâmplă, în mediul claustrofobic, strâmt al pensiunii, scoțând la iveală orgolii și probleme vechi, nevindecate între soț și soție, între frate și soră.

Pas cu pas, replică cu replică, descoperi că Aydin e doar în aparență proprietarul simpatic de pensiune sau scriitorașul inofensiv de provincie, care scrie despre viață într-un ziar pe care nu-l citește nimeni. Aydin este, de fapt, cinicul, sfidătorul, posesivul care are dreptate, călcând cu bocancii peste viața celorlalți. Necla este doar sora care-l suportă, neavând încotro, iar Nihal, o nevastă care și-a sacrificat viața dintr-o fascinație naivă pentru soțul puternic. Cu toții, însă, visează la Istanbul, ca la o Moscovă cehoviană care pare să fie tot mai departe. Conflictele sunt atât de strânse iar relațiile sunt atât de înfricoșător stricate, încât parcă nu mai e cale de ieșire din acest coșmar psihologic.

Palme d’Or înseamnă, în esență, premiu pentru scenariu și regie. Winter Sleep este, din acest punct de vedere, un bun câștigător al distincției. E de-a dreptul artă felul în care tempo-ul extrem de lent al poveștii – prin care detalii de părere, de mimică, de atitudine intervin și creează conflict – reușește să folosească doar dialoguri pentru a face trecerea de la simple conversații la traume, în trei ore de film. E o avansare milimetru cu milimetru a poveștii, cu escaladare subtilă de conflict, care, în termeni de tensiune și accente crescendo, ar putea echivala cu Bolero-ul lui Ravel. De fapt, filmul e la fel de mult muzică, literatură și pictură, pe cât este cinema, aducând un tribut fantastic de frumos Turciei rurale, în stilul arid și totuși intens al iranianului Abbas Kiarostami. Iar evitarea întregului arsenal de clișee actoricești – patos lacrimogen, gesturi afectate, poziții rigide, gesturi mari, gât întins, fruntea spre cer etc., care, de regulă, se folosesc ori de câte ori când „facem un Cehov” sau când se montează texte de teatru psihologic – e marele atu al filmului. Neplictisitor, deși lung, neobositor, deși profund, Winter Sleep este, culmea, un film pentru multe gusturi. Și e genul de producție care nu ține de epocă și de stil cinematografic, ci de sens, ceea ce-l face să reziste la fel de bine și peste 30 de ani.

Turcia – Franța – Germania, 2014, 196’
Regie: Nuri Bilge Ceylan
Scenariu: Nuri Bilge Ceylan; Ebru Ceylan; Anton Cehov
Imagine: Gökhan Tiryaki
Distribuție (parțial): Haluk Bilginer; Melisa Sözen
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, 2014, București