Uneori, după ce cobor de pe pârtie, e aşa de mare înghesuiala în après-ski, încât îmi beau vinul cot la cot cu oameni pe care nu-i cunosc. Fără să vreau, îmi intră în urechi discuţiile lor despre schi, aşa că singurul lucru pe care-l mai pot face, istovit după o zi de schi, e să ascult şi să tac. Şi, mai ales, să mă minunez, pentru că cele mai rostite vorbe, la un vin fiert, sunt „bă, hai să-ţi zic cum e cu schiul”, „schiez de doi ani, ştiu ce zic”, „nu-mi trebuie beţe, cobor bine”, „în powder nu tre’ să flexezi schiura” etc. Adevărate definiţii ale schiului, incontestabile, fixate în dicţionar. Aşa că m-am enervat şi mi-am zis „bă, şi eu pot”. Ia să mă joc şi eu de-a omul care le ştie pe toate.

Mai în râs, mai în serios, toţi ştim câte ceva despre schi. Exceptând capetele luminate care le ştiu pe toate din burta mamei şi care se pricep la schi ca la fotbal, în mod exclusivist-agresiv, avem toţi dreptate când spunem ce ne taie capul despre clipa aia fantastică în care ne dăm pe zăpadă. De fapt, dacă 7.375 de schiori ar fi întrebaţi ce înseamnă schiul pentru ei, am obţine 7.375 de răspunsuri. Toate diferite, toate legitime. Iată-mă deci şi pe mine, schior la 31 ani, care a văzut schiurile pe la 4 ani şi care, cu mult înainte să audă termenii de off-piste şi freeride, băga off-piste şi freeride pe schiuri de lemn, cu bocanci în loc de clăpari, printre cloambele unei livezi de pe dealurile Petreştiului, undeva lângă Sebeş.

Deci, dragi coborâtori pe schiuri, eu cred că schiul este...

... secunda aia înfiorătoare în care, ca începător 100%, îţi fixezi pentru prima oară în viaţă clăparii în schiuri şi auzi clac-ul ăla metalic, ferm, ireversibil;
... momentele în care, tot ca începător, te mişti pe schiuri tremurând din fiecare mușchiuleț şi ai nevoie de braţele monitorului să te ţină de umeri, de mâini, de schiuri, ca să n-o iei la vale;
... minutele care par ore, de la primul centimetru parcus pe schiuri, până la baza pârtiei, timp în care ai de străbătut, în plug sau în mers alternativ, primii tăi 10 m;
... felul în care nu-ţi mai găseşti cuvintele de fericire în clipa în care coborârea ta pe pârtie e fix ceea ce ţi-a spus monitorul tău să faci;
... felul în care îţi începi ziua la birou intrând pe site-uri de echipamente pentru schi, uitând că, acum două luni, înainte de primele ore de schi, habar n-aveai că unele schiuri sunt mai lungi, altele mai scurte;
... felul în care te chinui să pari răbdător, în coada imensă de la teleschi / telescaun / telegondolă, când de fapt ţie îţi vine să-i împingi pe toţi în faţă, să zburzi în clăpari pe acolo, scoţând cele mai copilăreşti urlete de fericire că eşti, în sfârşit, în staţiunea cutare;
... felul în care, stând în telescaun, încerci să auzi cum sună zăpada de pe pârtie, la 20 m sub tine, ca să ştii dacă va urma să schiezi pe gheaţă, sau pe fleaşcă, sau pe proaspătă etc.
... când cele mai grele probleme din inima ta, din familia ta, de la serviciu şi de pe globul pămânesc nu mai contează, odată cu secunda în care începi coborârea pe pârtie;
... când vrei să fii pe pârtie la prima oră, cu dorinţa unică de a fi primul care strică perfectele urme de ratrack;
... când schiezi fără să te vezi din afară, fără stresuri de conduită, fără autoevaluări tehnice, fiind cu totul pe dinăuntru, ca şi când ai schia cu ochii închişi. Eşti într-o lume a ta, albă şi totuşi incredibil de colorată, unde vârsta nu are nici o relevanţă, fiind înlocuită de bucuria mişcării în natură;
... când schiezi cu scopul evident de a fi văzut, de a genera guri căscate, de a lăsa în urmă o dâră de impresii pe care doar o coborâre tehnică perfectă le poate lăsa;
... când ceaţa ultra-deasă, tăiabilă cu cuţitul, nu e un obstacol şi ştii că eşti doar tu, cu schiul, pe munte, nimic altceva;
... atunci când îţi iei de la gură ca să ai bani de urcări;
... când fiecare urcare cu teleschiul e o ocazie de a-i studia pe ceilalţi după criteriul „aşa da / aşa nu”;
... când ajungi sus pe pârtie, îţi pregăteşti aplicaţia de ski track recorder, dar uiţi să-i dai drumul pentru că, aşa e, în schi uiţi de toate;
... când ajungi din nou sus, pe aceeaşi pârtie şi, extaziat de calitatea pârtiei, uiţi de data asta să-ţi pui ochelarii. Abia pe la jumătatea coborârii îţi dai seama că ceva nu-i OK;
... când cazi şi, în timp ce te afli în aer, înainte de izbitură, eşti sigur că te rupi în două. Este miimea de secundă în care ai timp berechet să te întrebi oare ce oase îţi rupi şi în care încă mai speri că poţi face ceva ca să eviţi dezastrul şi tărgile şi elicopterele;
... când bei prima bere după şapte ore de schi;
... când ai 20 de ani şi nu ştii că străinul cu care te tutuieşti pe telescaun şi care poartă cagulă are, de fapt, 65 de ani;
... când stai seara la un vin şi, împreună cu o armată de oameni, faci planuri de plecare la schi la prima oră, mâine dimineaţă, dar dimineaţa îţi dai seama că eşti singurul care s-a echipat, în timp ce toţi ceilalţi sforăie;
... când ajungi pentru prima oară la schi, în străinătate, şi te uiţi minute în şir la o hartă cu pârtii;
... când schiezi în iunie, sfidând mersul lumii întregi;
... fiorul rece-cald care te trece când, în luna august, intri în debara şi, din greşeală, dai peste schiuri, clăpari sau cască;
... când eşti la schi de şase zile şi îţi dai seama că nu mai ai haine de schimb;
... când vezi o pată galbenă în zăpadă şi două mănuşi lângă, uitate acolo, una de-a stânga, alta de-a dreapta;
... când nu eşti un fanatic stresant într-ale schiului, atunci când le vorbeşti altora despre schi;
... când vezi un accidentat pe pârtie şi laşi tot ca să-i anunţi pe salvamonşti;
... când îţi ciobeşti pentru prima oară schiurile alea noi şi, de durere şi milă, îţi vine să le pupi să treacă, de parcă în carnea ta s-a produs ciobitura;
... atunci când, plecând de la schi spre casă, eşti rupt, flămând, sărac, dar cu gândul la următoarea ieşire;
... când ţi-e dor de următoarea iarnă, cât încă iarna asta nu s-a încheiat;
... etc.

Cam atât, deocamdată.
Eu, unul, sunt sigur că aveţi, în cap, o listă probabil dublă de asemenea definiţii. La fel, sunt sigur că cei care nu schiază nu citesc nici măcar primele două fraze din textul de faţă. Dacă, însă, e vreunul care şi-a călcat pe inimă şi a ajuns până aici, neschiind în viaţa lui, pot să spun că lumea tocmai s-a mai îmbogăţit cu un nebun.

Credite foto: Florian-Rareș Tileagă
Articolul a fost publicat inițial în www.skipassmagazine.ro

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.

Publicam, zilele trecute, un text despre ce cred eu că este schiul, cu riscul de a părea unul care face pe deșteptu’ și care, din biroul lui de fildeș, crede că le știe pe toate. Ei bine, vă asigur că biroul meu e pârtia, e undeva la cota 1.800, în plin viscol, iar costumul meu cu cravată are în jur de 10.000 mm impermeabilitate. Așa că, din păcate și din fericire, vă vorbește un pățit. Iată, mai jos, ce cred eu că nu este schiul, așa cum am putut să deduc de-a lungul a prea mulți ani de schi.

Deci, sunt convins că schiul nu este...

... stresul de dinainte de a pleca la pârtie, cu pregătiri nervoase, mutră acră, aruncări de bagaje şi strâmbe pe sub mustaţă. Mai bine stai în hotel. Sau du-te acas’, even better;
... enervarea pe care o produce 4x4-ul nu ştiu cui, care parchează prost şi conduce de parcă ar fi singur pe drum;
... revolta și nevii pe care ți-i produce acea clipă în care îți dai seama că mașina pe care tocmai te chinui s-o scoți din șanț, împreună cu alți câțiva șoferi binevoitori, e de fapt plină de oameni. Atâta doar... că le era frig să coboare;
... atitudinea de cocalar calificat, care nu știe să dea „bună ziua” nici la cazare, nici la închirieri de echipamente, dar are pretenția să fie servit prompt și cu prioritate;
... băgatul în faţă la coadă, subtil, din lateral, ca şi când o mişcare tectonică a produs deplasarea ta pe sol, de la punctul X la punctul Y;
... lipsa de înţelepciune în forma ei primară, de la coborârea kamikaze, cu picioare crăcite şi beţe întinse în lateral, până la aerele de superioritate și mister ale celor care au încă din scutece schiuri în picioare;
... indispoziţia pe care ţi-o produce atitudinea ciobănească, de miliţian cu capsa pusă, a unor angajaţi de la unele pârtii din RO, exploataţi de patron, îngheţaţi de frig şi sătui de turişti ca de mere pădureţe;
... furia şi nerăbdarea cu care îţi tratezi copilul / nevasta atunci când îi înveţi să schieze, în detrimentul timpului tău liber de a schia;
... furia şi nerăbdarea cu care eşti tratat de tată / soţ, atunci când laşi după el şi refuzi să faci o oră-două cu un monitor;
... respingerea irațională, evident enervantă, a oricărei forme de încurajare de a schia, venită de la soț, soție, neamuri, prieteni, cunoștințe;
... propozițiile de maximă maturitate „io n-am nevoie de beţe” și „mie nu-mi trăbă cască”;
... fraza de maxim optimism „eu n-o să fiu veci pururi în stare să schiez”;
... când arunci o doză de bere pe pârtie, în plin viscol şi te faci că plouă, fiindcă nu te vede nimeni;
... când ajungi într-o stațiune și, în loc să calci pe omăt de la Dumnezeu, calci pe gunoi de la oameni;
... când nu ții cont de nici o atenționare de pe pârtie (avalanșă, risc de rătăcire etc.) și te aventurezi de capul tău în tărâmuri necunoscute, alarmând o armată de jandarmi montani și salvamontiști, pentru ca mai apoi, salvat, să faci pe viteazul pe Facebook;
... când stau după tine toţi prietenii, în maşini, în timp ce tu bei în après-ski, pentru că, deh, eşti om liber şi vrei să te simţi bine în vacanţă;
... când o înjuri sau jignești pe iubita sau soția ta, doar pentru că lecția de schi cu monitorul a durat cu 15 minute mai mult și, bineînțeles, te-ai impacientat că nu mai vine femeia la tine;
... când provoci o coliziune pe pârtie, sau o incomodare, sau orice alt disconfort şi pleci mai departe ca şi când nimic nu s-a întâmplat;
... etc.

Și cam atât. Nu vă doresc nici una dintre situațiile de mai sus, pentru că schiul nu are legătură cu nici una dintre ele. Schiul este, din punctul meu de vedere, sportul cu cele mai multe zâmbete. Drogul cel mai sănătos. Efortul cel mai relaxant și mai social cu putință.

Credite foto: Florian-Rareș Tileagă
Articolul a fost publicat inițial în www.skipassmagazine.ro

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.

În Italia, în bucătăria hotelului în care lucram ca spălător de oale, fiecare zi începea la fel: cu un ștampăl de espresso, cu ochii cârpiți de somn și cu discuții leneșe între colegi care n-aveau niciodată chef de lucru. Fiecare știa ce are de făcut, în bucătărie, în sala de mese sau pe etaj, și fiecare știa că e doar o zi de stagiune. Una din multele și interminabilele zile de stagiune, toate la fel, toate trase la xerox ca într-un documentar cu oameni pe plantație. Și nu credeam, în clipa fericită în care am părăsit pe veci munca silnică din Italia, că voi mai face vreodată stagiune și că voi mai auzi din nou întrebarea: „hai fatto la stagione?” Numai că pe românește: „bă, ești tot la Șureanu?”

Da, sunt tot la Șureanu. Mă aflu aici de peste două luni, mai mult decât în oricare alt sezon, iar schiurile, clăparii și geaca mea de monitor prezintă deja urme avansate de uzură. Acea uzură pe care numai purtarea zilnică, de dimineața până seara, prin viscol, ger sau ploaie, o poate genera. Mă aflu aici, între cotele 1.400 – 2.010, unde drumul cu gheață, câinii de lângă căbănuță și soba care scoate fum pe la ușiță alcătuiesc un peisaj care, culmea, mă trimit cu gândul la litoralul italienesc. Aceleași habitudini colegiale, aceleași nervozități de sezon, același ritm horror de muncă, pe bani mulți dar cu picuri de sudoare pe care numai asudatul îi știe. Aici, nisipul e alb iar canicula e cu țurțuri.

Il lavoro

Cel mai greu e dimineața, în parcare, când ajung la pârtii și îmi închid clemele de la clăpari. Nu știu ce mă așteaptă în următoarele șase ore de schi, deși rețeta o cunosc pe de rost: încuiat mașina, luat schiurile în spate, urcat trepte spre teleschi, dat mâna cu oamenii de acolo, făcut cunoștință cu elevii de ora 10.00, rugăciune scurtă spre cer, în nădejdea că ziua va fi ușoară. Dar n-are cum fi, niciodată. Și vă spun de ce. Chiar dacă, să zicem, se aliniază planetele și am parte, dintr-o dată, de cei mai buni elevi din lume – talente într-ale schiului, oameni neîmpinși de la spate să facă schi, caractere pline de curaj și voință, fără nici o scutire la sport în viața lor –, totuși cele șase ore de lucru tot șase rămân, că ne place, că nu. Iar uneori șase ore pot fi exclusiv ore de inițiere, ceea ce înseamnă, efectiv, șase ore de urcat cu schiurile în spinare, pe panta destul de abruptă pe care noi, monitorii de la „Pași Liberi”, preferăm să facem abc-ul. Sunt șase ore, deci trei ședințe a câte două, în care e bine să nu numeri minutele, oricât ai fi de rupt. La lecțiile de schi, exact ca la spălatul de oale printre italieni, timpul se măsoară în momente și oameni, nu în minute și secunde. Și chiar dacă fiecare oră de schi ți se pare fix ca ora pe care ai avut-o ieri, dar cu alt elev, chiar dacă repeți într-una aceeași poezie pe care o spui și-n somn, tu știi că elevul de azi e pentru prima oară în fața provocării, iar pentru el orice cuvințel contează. Ca o biblie. E, deci, o luptă crâncenă, insesizabilă cu ochiul liber, între nevoia monitorului de a parcurge o rutină și obligația lui de a da viață rutinei, fără ca elevul lui, care beneficiază de acea rutină, să simtă vreun pic că e beneficiarul unei rutine. Da, sună stufos și caragialian, dar e însăși esența unei lecții de schi.

Dacă în timpul celor șase ore de schi n-ar intra, din când în când și din loc în loc, unele mizerii de culise, specific românești (citește, în acest sens, Schiorul român și Ce nu este schiul), cele șase ore ar fi numai cântec și voie bună. Dar mizeriile intră și, oricât ai fi de imun la spectacolul prostiei, nu ți-e totuna. Un tată nervos, care urlă la copilul de 4 ani pentru că pică într-una la teleschi; un șmecher care o taie cu snowmobilul prin parcare; un kamikaze în blugi și cu căciulă pe vârf de cap, care era cât pe-aci să te spulbere pe pârtie; un țărănoi cu geacă Halti ultimul tip, care se bagă în față la coadă, că cică e nevastă-sa acolo și-l așteaptă; un geniu care le știe pe toate și care își vrea banii înapoi dacă e ceață pe pârtie etc. Practic, oricât ai vrea să nu le vezi, le vezi, iar ceea ce ar fi trebuit să fie bucurie în natură, contopire cu aerul de munte și chef de schi, e umbrit de reconfirmarea zilnică, prin zeci de exemple, a faptului că românul își face treaba pe dos inclusiv în concediu. Partea plină a paharului e, uneori, chiar paharul în sine: un gât de rachiu cu ceilalți monitori sau cu băieții de la Salvamont, după program, este cel mai bun mod de a te râde și de a da shift + delete unei zile maro.

I coleghi

Adică băieții de la teleschi, băieții de la telescaun, omul de pe ratrack, fetele de la bar, ceilalți monitori etc. Fără ei și ele, stagiunea de schi din Șureanu ar fi exact cum ar fi fost stagiunea de vară din hotelurile italienești, dacă i-aș fi exclus pe bucătari și cameriste. Paradoxul este că, spre deosebire de Italia, aici nu e întotdeauna musai să lucrăm în echipă; orele noastre de schi nu prea depind de rapiditatea cu care omul de la teleschi îți dă crosa sau de energia cu care omul de la telescaun sare în ajutorul elevului, ca să nu cadă la debarcare. Oarecum ne descurcăm și singuri, mai ales dacă elevul e un kinder ușor ca pana. Aportul major al colegilor sus-menționați șade în vorbele lor de duh, de înțelepciune ivită din istovire, din mișto și din saturație, pe care ți le servesc în cele câteva clipe pe care le ai între două crose, la coadă sau în trecere pe lângă un ratrack. Toți sunt ca tine, toți trag ca tine, dar pe „felia” lor, toți sunt 100% egali cu job-ul, toți au pierdut șirul zilelor de când sunt pe munte, toți sunt departe de case, toți și-au redus viața la o sobă, o lopată de zăpadă și un cuier în care își agață mănușile. Și toți se întreabă, unii pe alții, din când în când, „tu când cobori?”

De băieții de la teleschi îmi place că sunt onești. Au în palme umflături, uneori chiar sânge; sunt înghețați puțin spus, au fețele roșii de viscol, și totuși încă au chef de glume, cel mai adesea pe seama durității feselor anumitor schioare, după ce le pun crosa sub fund. Omul de pe ratrack are aceeași geacă, de când îl știu. Plină de pete. Iar când dau mâna cu el, îmi întinde brațul, pentru că are palmele veșnic cănite. Are un zâmbet obosit pe figură și e chiaun de cap, fiindcă nu doarme noaptea, așa încât noi să avem dimineața, la prima oră, pârtii frumos bărbierite. Cât despre colegii monitori, cu buzunarele căptușite cu bani, cărți de vizită și batistuțe de nas, dar cu genunchii praf și cu spatele în piuneze, no comment... Ne înțelegem din priviri.

La casa mia

Tocmai am primit un mesaj de la un foarte bun prieten: „bă, îi aproape martie. Tu când mai vii pe acas’?” O stagiune, că-i la munte sau mare, o poți recunoaște prin raportul invers proporțional între dorul de casă și zilele rămase până la final. Teoria nu e valabilă și pentru Șureanu. Muntele a devenit, treptat, casă, așa încât sfârșitul stagiunii nu înseamnă decât sfârșitul încasărilor. Dorul de casă se pulverizează, treptat, fiindcă eu, unul, aici aș rămâne. M-ar mulțumi soba mea, crăpată la încheieturi, mi-ar fi suficientă căsuța cu o singură încăpere care, timp de trei luni, mi-a fost living, dormitor, cinematograf, discotecă de anii ’80 și sală de mese. Aici au fost oboseala și rutina, nervii și stresul, miștoul constant, fazele de tot râsul, nesomnul și berea.

Aici, la munte, unde pot fi patru anotimpuri într-o zi, e loc destul pentru emoții. Iar cea mai puternică dintre ele, chiar dacă poate nu veți crede, e nerăbdarea să înceapă următorul sezon.

Articolul a fost publicat inițial în www.skipassmagazine.ro