Venind dinspre un București gălăgios (cu semafoare care durează puțin și cu șoferi care, dacă nu treci iute pe zebră, te claxonează) și sosind într-un Cluj moale, dar tot mai fancy & artsy & exclusivist (șmecher, pe scurt), pot să zic că saltul e uriaș. Mental, adaptarea urgentă de la Bucureşti la Ardeal e un fel de parkour, adică sportul ăla în care niște tineri cu picioare bune sar de pe nu știu ce bordură pe nu știu ce zid, de la înălțimi mari, fără să se julească. Dar și când se julesc... Ei bine, eu asta încerc să evit și să mă adaptez, fără julituri, de la un festival de București, intimist și pretențios, la un festival de Cluj, plin de lume, de ritm, de marketing, de suflu și de zâmbete comerciale.

Festivalul de film de la Cluj, despre care am scris în fiecare an pentru că în fiecare an mi-a dat motive să scriu, e Comedy Cluj. Un eveniment ajuns la ediția VII, despre care încă plutește în aer ideea că e un fel de TIFF – idee pe care o au cei care nici măcar la TIFF nu merg – și care uimește prin faptul că oau, e la ediția VII și că, oau, ține 10 zile. Din păcate, discuția asta de clasa a 5-a „Comedy – identitate proprie, TIFF – identitate proprie, rezultă de aici două treburi diferite” trebuie s-o repetăm an de an, până ne intră în cap. Dar ce zic eu aici... Mai bine mergeți la filme și vedeți voi înșivă ce înseamnă programul unui festival de cinema de comedie, care, printre altele, e cel mai mare și important din Europa. Și care, tot printre altele, oferă multe abordări a umorului în cinema, de la discret, aluziv, eseistic, narativ, anti-narativ, autoreferențial, la explicit și comercial. Pe teme și registre estetice la fel de multe, de la social, politic, familial, individual, la erotic, liric, grotesc, tragic. You name it, eu le enumăr nu ca să par deștept, ci ca să vă conving că există multe feluri de a stârni râs, zâmbet sau meditație în sala de film. Iar Comedy Cluj e o „vitrină” bună de expunere a acestor abordări, care, atenție, pot plăcea sau nu. Puteți da nota 5 sau 1 oricărui film: nu dați vina neapărat pe festival, acceptați ideea că orice festival cu selecție responsabilă e doar oglinda felului în care se face cinema, azi. Altfel spus, asta este.

Din motive inexplicabile / VAN valami furcsa és megmagyarázhatatlan

Dacă mulți dintre noi am trecut prin momente de mari timidități, frici, emoții la fiecare două vorbe, lene și izolare, înseamnă că mulți dintre noi ar trebui să ne regăsim, parțial, în filmul lui Gábor Reisz, Din motive inexplicabile. Áron, un tânăr la 30 de ani, e întruchiparea tuturor minusurilor de mai sus, cu mențiunea că îl întrețin părinții, că l-a părăsit iubita și că, la o beție, a cumpărat din greșeală un bilet de avion spre Lisabona, pe banii părinților. Închipuiți-vă, deci, o poveste în care nimic nu merge, în ciuda intențiilor bune pe care Áron încontinuu. Cu fiecare nouă eroare, Áron se adâncește tot mai mult în spaima de viață și nu reușesc să-l scoată de acolo nici gașca de amici – nici ei mai breji, de fapt –, nici familia. Totul ține de felul în care el „sapă” în propriul sine, unde se află toate resursele de personalitate.

Dacă tocmai ați văzut Oglinda lui Tarkovsky și intrați apoi la Din motive..., al lui Gábor Reisz, veți râde superior și veți zice că ați făcut o mare greșeală, că arta e în altă parte, că etc. Corect, cât timp comparăm mere cu pere. Arta, dacă vrem să vorbim despre lucruri mari, poate fi peste tot unde povestea, mesajul și stilul de a le transmite sunt legitime, în limitele genului lor. Și o spun ca să apăr acest film lejer și totuși consistent de posibilele acuzații elitiste gen „a, e o jucărioară de film...” Sigur, e mai aproape de comedioară decât de comedie. Te face să râzi des, la efecte comice instante și la aparente nimicuri, construite cu instrumentele de discurs ale comicului de situație – încurcături neașteptate, ironii și autoironii, ciocniri de eroi diametral opuși. Dar toate astea nu sunt decât apanajul unei comedii care pune accent pe caractere și pe felul în care greșelile lor stârnesc clișee, moravuri, ticuri sociale în care toți ne regăsim, cumva.

Mai mult, cred că virtutea acestei comedii e ușurința cu care povestea e preluată de perspectiva lui Áron, erou principal. O perspectivă subiectivă, interiorizată mai ales sonor, prin muzica de film, splendidă, și prin sunete în surdină, înfundate. Tot ca interiorizare a poveștii are loc un fel de decupare a personajului din spațiile în care se mișcă, decupaj pe care cadrele largi (cu focus pe Áron și cu bokeh puternic pe fundal) îl exprimă simplu. Montajul e alert, cu salt de la detalii cu sprâncene și zâmbete, la cadre în plonjeu și contraplonjeu, care caricaturizează personajul prin supradimensionare. Sunt folosite și câteva artificii de cinema fantastic, precum proiecțiile mentale ale lui Áron, materializate fizic. În fine, Din motive... e un exemplu de film echilibrat, cu umor fin, neforțat, amestecând cumva tonalitatea comediilor romantice cu viteza și belșugul de text ale comediilor lui Woody Allen.

Filmul mai rulează joi, 22 octombrie, ora 21.30, la Cinema „Victoria”.
Ungaria, 2014, 96’
Regie: Gábor Reisz
Scenariu: Gábor Reisz
Distribuție (parțial): Áron Ferenczik, Miklós Horváth
Imagine: Gábor Reisz
Vizionare: în cadrul Festivalului Comedy Cluj, 2015, Cluj-Napoca

Când îmi chem prietenii la un film pe care nu l-am văzut (mare, imensă greșeală), iar filmul e un eșec trist chiar dacă sinopsis-ul sună bine, îmi vine să intru în pământ. De parcă eu l-aș fi făcut. Dar așa e în orice festival. Poți aplica ce criterii vrei ca să alegi cele mai bune titluri din program (țară de producție, regizor, premii, distribuție, sinopsis), pentru că, până la urmă, șansele să vezi un film excelent dintr-o ofertă de 200 de filme depind de un singur lucru: sfânta nimereală. Iată, mai jos, două filme ale căror sinopsis-uri m-au făcut să las tot și să le văd. Din fericire, nu le-am zis și altora să le vadă. Norocul meu. M-aș fi făcut mic de tot în fotoliu.

2+2

Nu voi scrie prea vesel despre acest film românesc, fiindcă realmente nu am fost vesel la această pretinsă comedie. Intrasem în sală cu nădejdea naivă a celui care caută cinema românesc, care are încredere în cinema românesc, care îl apreciază de ani buni pe regizor (Thomas Ciulei) pentru documentarele lui (aridul și obsedantul Asta e, înduioșătorul Podul de flori, intensul Nebunia capetelor) și care era aproape sigur că urmează, deci, un titlu cel puțin la înălțimea celorlalte. Din păcate, nu știu ce s-a întâmplat și nu cred că am avut vreo pânză peste ochi, care m-ar fi împiedicat să văd bine filmul. L-am văzut prea bine, ba chiar am reușit să stau până la final, în ciuda deselor dezveliri de mânecă, pentru a vedea la cât e ceasul. Așa, cam din cinci în cinci minute.

În fine. Miranda e numele țării imaginare pe care Thomas Ciulei a construit-o în 2+2, izbutind un fel de reconstituire parodică, teatralizantă a României din anii comunismului. În centrul poveștii sunt doi prieteni, care sunt prinși de autorități în timp ce plănuiesc să fugă din Miranda. Ca pedeapsă, în loc să fie executați, cei doi sunt obligați să producă un film de promovare a Mirandei, dar lucrurile se precipită iar ceea ce părea o poveste previzibilă devine o joacă haotică de-a șoarecele și pisica. Pe scurt și foarte scurt, asta e povestea. Pe care aș fi putut să n-o rezum, fiindcă nu atât povestea în sine contează în 2+2, cât contextul în care are loc, tipologiile pe care le animă, detaliile secundare care îi dau conținut.

Este, însă, un conținut scăpat de sub control. Deși filmul e un eseu alegoric interesant și chiar legitim, estetic vorbind – cu aglomerări de hiperbole, cu grotesc, cu cromatică întunecoasă și fizionomii deformate care parcă vin din Triumful morții și Jocuri de copii ale lui Pieter Bruegel, sau mai degrabă din Tuvalu al lui Veit Helmer și Undeva la Palilula al lui Silviu Purcărete –, totuși nu putem vorbi de o reușită. Avansarea poveștii este constant frânată de devieri narative, de o teatralitate exagerată, fără însă ca spectatorul să priceapă de ce s-a ajuns acolo și de ce personajele se manifestă așa. Totul se întâmplă mult prea abstract, nelegat, strict pentru plăcerea jocului. Nu există decât rar justificări narative pentru scenele de histrionism al personajelor, ceea ce mă face să cred că au fost lăsate pe ecran ca să pară interesante și să atragă atenția. Să râdem. Astfel alcătuit, fără o logică evidentă a narațiunii, fără o minimă verosimilitate a abstractului (da, există așa ceva), cu exces de teatralitate acolo unde chiar nu era cazul, filmul plictisește și derutează, părând o însăilare de scene și scenuțe, picate din senin din alte filme și filmulețe. Evident, nu asta s-a vrut. Dar asta s-a obținut. Se râde în sală, dar la strâmbături, scălâmbăieli și, din păcate, e un grad de caricatură pentru care actori mari (Răzvan Vasilescu, Cornel Scripcaru, Marius Manole) cheltuiesc prea mult efort. Un efort trist, încorsetant. Din păcate, 2+2, cu toate bunele lui intenții, e o joacă de-a plăcerea jocului, un film excelent filmat (imagine: Adrian Silișteanu), dar care îi va îndepărta pe mulți de filmul românesc, confirmând ideea că nu știm nici acum să spunem o poveste în cinema.

Filmul nu mai rulează în cadrul festivalului.
România, 2014, 98’
Regie: Thomas Ciulei
Scenariu: Thomas Ciulei; Akos Gerstner
Distribuție (parțial): Marius Manole; Răzvan Vasilescu
Imagine: Adrian Silișteanu
Vizionare: în cadrul Festivalului Comedy Cluj, 2015, Cluj-Napoca

Cei ce salvează lumea / Lelaki harapan dunia

Malaezia, zilele noastre. Un tată dorește să-i ofere fiicei sale o casă, care se află tocmai în inima junglei. Ca s-o mute din junglă în sat, omul pune în mișcare o armată de oameni, inclusiv lăutari. Dar, la scurt timp după ce începe uriașul proces de mutare, în casă (numită, în film, Casa Americană) se strecoară un imigrant fugar. Neștiind cine e, dar simțindu-i prezența, cărăușii cred că au de-a face cu duhuri rele, prilej de animare a întregului sat în lupta pentru stârpirea necuratului. E o angrenare de forțe care ilustrează fondul de superstiții al ruralului asiatic, încă exotic, încă înrădăcinat în credințele vechi, fără de care viața n-are sens în acea parte a Pământului. În plus, prin strecurarea fugarului, exotic la rândul lui, în acest mediu aparent sacru, iese la iveală amestecul de lumi, de gândiri, de culturi, pe un teren comun – casa – care, ironic, se numește „casa americană”.

Ironia politică nu are, însă, suficientă forță pentru a scoate filmul din zona de caricatură infantilă. De la bun început are loc o exagerare fără gust a comicului, cu muzică în exces (evident supralicitată pentru a da culoare acolo unde personajele și povestea sunt ineficiente), cu atmosferă de pozne de care te saturi pentru că e teribil de copilărească, fără conținut. Personajul colectiv, de structură rurală, e coborât la un nivel de personaj șters, cam idiot, ca în show-urile de copii. Transparent, neverosimil, forțat, fără personalitate, enervant ca infantilitate a abordării, filmul uimește cel mult prin premiile obținute la Locarno și Hong Kong.

Filmul mai rulează miercuri, 21 octombrie, ora 20.00, la Cinema „City Iulius”.
Malaezia, 2014, 94’
Regie: Seng Tat Liew
Scenariu: Seng Tat Liew
Distribuție (parțial): Jjamal Ahmed; Harun Salim Bachik
Imagine: Gay Hian Teoh
Vizionare: în cadrul Festivalului Comedy Cluj, 2015, Cluj-Napoca

Ați văzut vreodată la televizor, în concursurile de golf, cum lovește câte unul mingiuța aia albă și o face să zboare peste tot terenul, intrând fix în gaura aflată departe? Firește, nu vedem asta zilnic; de fapt, șansele să aibă loc asemenea lovituri sunt atât de mici, încât putem vorbi de mari excepții. Gen „People are Awesome”, pe YouTube. Ei bine, mutând discuția pe film, pot să spun, după mulți ani de umblat prin festivaluri, că șansele ca un film să te „lovească” atât de tare, încât să nu mai știi nici măcar ce troleu tre’ să iei spre casă, sunt la fel de mici. De obicei, oamenii pleacă de la film așa cum au intrat și se întorc la ale lor, fără ca filmul să fi contat cu adevărat.

Filmul de mai jos – documentarul An Honest Liar –, pe care tocmai l-am văzut la Comedy Cluj, nu e acea excepție fabuloasă, care răstoarnă totul cu susul în jos. Dar se apropie. Și e un bun exemplu de cinema decent, necesar ca mesaj, curat ca structură. Deși intră în categoria majorității, adică a miilor de filme care cel mai bine s-ar putea caracteriza ca „filme de-o seară”, An Honest Liar e un pic mai mult de-atât. În termeni de temperatură cinefilică, e un film călduț. Spre foarte cald, uneori.

E, probabil, cea mai potrivită etichetă care se poate pune acestui film, având în vedere mesajul de profundă umanitate pe care îl conține prin personajul lui central, James Randi. Fost magician american, azi în vârstă de 87 de ani, Randi e faimos încă din anii ’50 pentru numerele de magie, de virtuozitatea celor ale lui Houdini. Adevărata celebritate i-au adus, însă, nu spectacolele lui, ci felul în care s-a luptat timp de zeci de ani cu spectacolele altora. Adică felul în care i-a demascat pe cei care pretindeau că folosesc paranormalul, păcălind mii de oameni și, firește, băgând în buzunar mii de dolari. Dacă măcar unul dintre ei, așa cum spune Randi, ar fi avut onestitatea să admită că nu e nici un strop de paranormal și că magia e o păcălire a publicului, prin mijloace subtile, atunci cu siguranță i-ar fi lăsat în pace. Mesajul lui Randi e, deci, simplu: împotriva imposturii, iar vizat e orice magician / vindecător-minune / mentalist care pretinde că deține forțe supranaturale, când, de fapt, folosește trucuri... a căror folosire o neagă.

Lupta lui Randi, pe cât de vehementă, pe atât de lucidă, a dus la prăbușirea unor imperii întregi de șarlatanie, clădite pe prostirea populației prin apelul la parapsihologie și credință. A fost un demers nu atât tehnic, de dovedire a tructurilor și a incapacității oamenilor de știință de a depista păcăleala, cât mai ales moral, de susținere a adevărului cu orice preț. Figura lui Randi este, am putea spune, mesianică. Dar și controversată, prin relația de iubire cu partenerul său, Deyvi Orangel Peña Arteaga, a cărui falsă identitate, susținută de Randi, contrazice tocmai principiul de luptă pentru adevăr. E punctul în care documentarul devine extrem de realist, reflectând prin antiteză zbaterile unui om care a luptat pentru adevăr, dar care, pentru binele său, l-a ascuns vreme de decenii.

Sunt convins că am văzut cu toții multe documentare pe tema capitalismului, ca sistem de gândire a cărui esență e vânzarea mărfii. Ce vă pot spune, însă, este că An Honest Liar le întrece pe toate prin felul în care ilustrează imoralitatea diabolică a acestei gândiri. Filmul abundă de scene abjecte, greu de privit chiar dacă nu arată nici o vânătaie sau picătură de sânge. Aici, abjecția e dată strict de viteza cu care omul, în toată slăbiciunea lui, în toată goana lui după miracol, cade în plasa celor mai mari șarlatani. Care, culmea, sunt cu Hristos pe buze, la fiecare două fraze. Filmul este, prin urmare, mult mai mult decât ați crede, făcând lumină în vechea, milenara chestiune a nevoii de a vedea miracol, fără însă a vedea că miracolul... e pe bani. Și că Dumnezeu n-a avut niciodată vreun amestec acolo unde se îngroașă punga. Vă recomand, deci, acest documentar alert, cursiv, antrenant, investigativ, plin de umor și, culmea, de suspans. E o porție de adevăr spus cu zâmbetul pe buze.

Filmul nu mai rulează în cadrul festivalului.
S.U.A., 2014, 90’
Regie: Tyler Measom; Justin Weinstein
Scenariu: Tyler Measom; Justin Weinstein; Greg O’Toole
Imagine: Tyler Measom; Justin Weinstein
Vizionare: în cadrul Festivalului Comedy Cluj, 2015, Cluj-Napoca