de Simona Tileagă

Când eram pe clasa a I-a, mi-a spus odată un băiat (și l-am crezut, pentru că mi-a spus-o cu ochii mari, aproape speriat) că în America nu sunt muște. Era demult, după Revoluție. Cum naiba să nu-l crezi? Îmi imaginam o Americă perfectă, în țiplă, fără insecte și praf, ca în revista aia „Turnul de veghe”, în care totul lucește și toată lumea zâmbește. Ca-n Rai.
Ei bine, decupând aura copilărească a percepției, cred că majoritatea țărilor mai slab dezvoltate încă își închipuie că așa arată Statele. Sau, dacă nu chiar așa, undeva pe-acolo. Iată, mai jos, un film care contrazice tot. Și care pune atât de dur realitatea pe ecran, documentar fiind, încât îți vine să crezi că acolo, la New York, s-au născut muștele.

Homme Less

Am pomenit de New York, pentru că acolo are loc povestea lui Mark Reay, fost model în anii ’80, actualmente vagabond pe un acoperiș. Dacă, însă, l-ați vedea pe stradă, n-ați spune asta: nimic din hainele, atitudinea și mersul lui Mark nu dă impresia că e sărac; ba mai mult, aspectul masculin perfect, chiar și la cei 52 de ani, și antrenamentul social pe care și l-a făcut în anii de modeling îl ajută să mimeze convingător americănescul succes și chiar să câștige bani din asta. Pozează fete pe stradă, le promite apariții în reviste, obține, din când în când, câte o pomană și, astfel, își câștigă suficientul venit ca să păstreze un look superior și să nu moară de foame.

În primele minute de film, nu-ți dai seama prea bine despre ce e vorba. Când îl vezi atât de OK și de energic, crezi că glumește în clipa în care îl conduce pe cameraman sus, pe bloc, unde îi arată „dormitorul”: un colț de acoperiș, lângă niște cabluri de curent, cu o prelată pe post de plapumă. Practic, dacă n-am ști asta, am crede că are o viață ideală, fiindcă imediat după ce coboară de pe bloc și se spală în WC-uri publice, Mark intră în pielea bărbatului de succes. Dar, pe măsură ce conversațiile cu regizorul filmului devin tot mai sincere, la final de zi, Mark își recunoaște statutul: de om sărac, care se păcălește pe sine și pe ceilalți, pentru că e mai rușinos să recunoști că nu trăiești Visul American, decât să-i minți pe toți că îl trăiești. Decât stresul îmbolnăvitor al posesiunilor, pe care majoritatea oamenilor îl au, mai bine stresul amuzant al păcălirii că le ai pe toate. Așa că Mark se complace, efectiv, în confortul iluziei de poziție superioară, într-un New York în care clasa de mijloc poate fi, iată, atât cea care doarme sub prelate, cât și cea care sclipește de glamour.

Ca optimism trist, ca impostură, ca fugă de realitate, Homme Less are ceva din tristețea lui Midnight Cowboy, dacă vă mai amintiți acel splendid titlu din 1969 al lui John Schlesinger. Cumva, New York-ul e la fel în ambele: un labirint în care, dacă cumva ai pierdut un reper, te pierzi și te alegi, cel mult, cu sfertul unei jumătăți de vis american.

Montat din filmări făcute de-a lungul a doi ani de stat cot la cot cu Mark (însuși regizorul fiind un fost model), Homme Less afirmă dezarmant de clar că nimic nu e ceea ce pare. Pe cât de mult îți vine să-i plângi de milă lui Mark, pentru că nu are un job, pe atât îți vine, cum el însuși ne îndeamnă, să-i tragi un picior în fund. Din același motiv. Așa că Homme Less, prin titlul lui care poate însemna atât „fără casă”, cât și „mai puțin om”, în sens ironic, e unul dintre cele mai oneste portrete pe care eu le-am văzut în cinema. Cu atât mai mult cu cât vorbim de un documentar, ceea ce ne asigură că personajul încă e acolo, în condițiile alea, sub prelata aia. Totuși, în cazul acestui film, mă cam îndoiesc de asta. Un om de charisma lui Mark nu poate decât să aducă bani, odată popularizat prin difuzarea unui film atât de bine făcut, așa că nu mă mir dacă Mark ar fi, din nou, „pe val”.

Nu știu exact de ce v-aș recomanda acest film: că e uman; că vorbește despre frustrare și greșeală cu aceeași ușurință cu care vorbește despre fericire; că e cursiv și armonios, în orice detaliu de montaj, dându-ți impresia că e un film simplu, că și tu ai putea face așa ceva. Cert e că Homme Less, prin titlul lui care parcă e un logo de parfum, vă convinge că nu contează nici grosimea saltelei, nici calitatea acoperișului. Important e să fiți OK cu voi înșivă.

Austria, 2015, 83’
Regie: Thomas Wirthensohn
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2016, Sibiu

Încep cu o mărturisire. 
Cuvintele pe care le scriu acum, primele după un an de pauză, sunt un fel de miracol pentru mine. Secunda asta în care încep să (vă) scriu din nou – după un an de ne-scris, de ne-cultură, de ne-tastatură, în care ocupațiunea mea mintală a fost la alte prostii (șantier de cabană, școală de schi, marketing turistic, etc.), nici una compatibilă cu critica de film – este, pentru mine, o secundă-șoc. E ca și când n-ai mai băut apă un an și, brusc, cineva îți toarnă pe gât o găleată. Dar e bine. Gândirea pragmatică, derivată din lucrul cu grinzi și bolțari, mă face să scriu altfel decât până acum. Mai simplu, cred. Mai la subiect. Deci e bine. E bine, mai ales că TIFF-ul de anul ăsta a început, pentru mine, cu două filme tari. Iată-le.

Fluviul negru / Black Tide

Așteptam, poate ca mulți alții, să văd Fluviul Negru, regizat de Erick Zoncas, pentru că era cu Vincent Cassel – tipul ăla dur, cinic, forțos din Irreversible, Derailed, Black Swan, etc. Deci, așteptările erau cumva în zona unui thriller cu creier și sânge rece. În schimb, ne-a fost dat să vedem altceva. Un altceva mai lent, mai deep, cu o poveste interiorizată și interiorizantă, întortocheată, mai aproape de nuvelă psihologică decât de pac-pac și emoții tari. Și, mai ales, cu un Cassel complet invers de cum îl știam. Aici, e Visconti, un detectiv alcoolic, cam nespălat, cam expirat, cu nervii la pământ, părăsit de soție și pus pe jar de fiul care umblă cu hașiș. În plus, are pe cap o anchetă grea, care se complică pe zi ce trece – dispariția unui adolescent.

Nu v-aș recomanda filmul, adică nu v-aș sugera să vă cheltuiți timp și bani ca să îl vedeți, dacă nu v-ar pune pe gânduri și nu v-ar duce pe o pistă de pe urma căreia să priviți, poate mai profund, viciile și confuziile vieții. Pentru că exact asta conține filmul lui Zoncas: viciu și confuzie, la un nivel intens de întrepătrundere. Nonconformistul detectiv Visconti (un fel de Columbo trist și neamuzant), pe lângă că amestecă spirtoasele cu cafeaua, amestecă judecățile de valoare și aleargă pe căi false. Respinge sprijinul colegilor de poliție, refuză procedurile de lucru, sare etape, se crede bun, deștept, se chinuie să pară, clătinându-se de alcool, polițaiul de altădată și acuză oameni nevinovați, luând în calcul indicii gratuite. E depășit de acest caz complicat și, fiindcă nu mai poate, încearcă să-l rezolve pe fugă, ca și când ar fi simplu. Repetă interogatorii, face același tip de vizită la martori, începe și abandonează cu furie variantele de lucru, iar toată această învârtire în jurul cozii duce povestea într-o zonă epuizantă, de coșmar progresiv. Viciul și deruta se alimentează reciproc, omul devine jobul și încurcă ireversibil lucrurile. Seamănă, cumva, cu Oldboy și Artificii în plină zi, dacă cumva le-ați văzut. Același amestec de ego și profesie, aceeași căutare fără capăt, aceeași suspendare între ceea ce trebuie făcut și ceea ce vrei să faci. De văzut, neapărat, dacă vreți o poveste care să vă pună creierul în mișcare.

Filmul mai rulează marți, 29 mai 2018, ora 21.00, la Casa de Cultură a Studenților
Franța – Belgia, 2017, 113’
Titlu original: Fleuve Noir
Regie: Erick Zoncas
Scenariu (bazat pe un roman de Dror Mishani): Dror Mishani; Erick Zonca; Lou de Faget Signolet
Imagine: Paolo Carnera
Distribuție (parțial): Vincent Cassel; Romain Duris

Candelaria

Nu cred că există, în cinema-ul de azi, povești mai des întâlnite ca cele care descriu vieți sărace, destine obosite, țări pierdute, tristeți provinciale și decoruri smulse parcă din lumile gri ale lui Kieslowski. Totuși, mărturisesc că un film precum Candelaria, pe aceleași teme și venit din aceeași lume, m-a uimit. E la fel, fiind în același timp altfel, dacă-mi este permisă aberația.

Altfel, adică imprevizibil. Candelaria și Negro sunt doi soți bătrâni, trecuți amândoi de 70 de ani, care trăiesc de pe o zi pe alta în sărăcia lucie a Cubei anilor ’90. O Cubă în picaj, ca urmare a dispariției mondiale a comunismului și a embargo-ului impus de S.U.A. E un context de supraviețuire, pe care cel mai bine îl pot descrie întreruperile de curent, bișnița măruntă și cinele morocănoase, la lumina lumânării, ale celor doi bătrânei. Ceea ce o să vă surprindă, însă, e soluția de ieșire din acest impas. Într-o zi, Candelaria găsește o cameră de filmat. Pentru distracția ei, se filmează în timp ce își dă sutienul jos, sperând că soțul va fi curios și va urmări filmulețul. Ceea ce se și întâmplă, urmând de aici mici jocuri erotice, filmate bineînțeles, și posibilitatea unui business profitabil din chestia asta.

Veți zice că e un film ușor, făcut la plezneală, ca un soi de amuzament porno; un film indecent cu bătrâni, pur și simplu. Treptat, veți vedea că nu mai contează nici contextul politic, nici țara în care are loc povestea, nici limba în care vorbesc cei doi soți. Sunt doar doi bătrânei, de oriunde, care redescoperă, la final de viață, dragostea. Și nu e doar atât – cancerul unuia dintre ei le pune la încercare însăși puterea de a înțelege rostul vieții și al morții, într-un fel în care tu, ca spectator, pur și simplu rămâi blocat. Dintr-o dată, îți dai seama că răspunsurile despre viață, pe care credeai că le ai, nu valorează mai nimic. Că altul e prețul vieții, că lucrurile după care te zbați zeci de ani nu au valoare, că anii trec și că tinerețea care e încă în tine te face să te simți, în mod trist, tânăr în plină bătrânețe. Dacă vi se par clișee sau chestii de care v-ați săturat, aveți dreptate – cinema-ul și, mai ales, cultura TV sunt pline doldora de ele. Filmul ăsta, însă, le apără și le redă conținut într-un mod simplu dar profund, glorios dar fără glamour. Rar, foarte rar ai șansa să vezi un film atât de onest și de curat, estetic, despre cele mai adânci lucruri din viață. Oricum, pregătiți batista, se lasă cu ochi umezi.

Filmul mai rulează Duminică, 27 mai 2018, ora 14.00, la Casa de Cultură a Studenților
Columbia – Germania – Norvegia – Argentina – Cuba, 2017, 87’
Regie: Jhonny Hendrix
Scenariu: Maria Camila Arias; Jhonny Hendrix; Abel Arcos Soro; Carlos Quintela
Imagine: Soledad Rodríguez
Distribuție (parțial): Verónica Lynn; Alden Knight

Uneori, ezit să-mi chem prietenii la TIFF. Mi-e... nu știu cum. Și vă zic și de ce. Am văzut prea multe în TIFF și sunt prea conștient că nu poți niciodată să știi cât de reușit / prost / complicat / șocant / grețos o să fie filmul la care nimerești. Pe scurt, pur și simplu nu știi la ce îl aduci. Iar dacă acel prieten n-a mai fost până acum la TIFF, sau n-a fost niciodată la altceva decât blockbuster-uri de Hollywood, riști să se sperie pe veci de tot ce înseamnă altceva-ul în cinema. Iată, mai jos, două filme. Pentru primul, riscul merită, pentru că e un film atât de funcțional în ciudățenia și trăsnăile lui, încât place. Și îi convinge chiar și pe cei ușor speriabili. Pentru al doilea, riscul merită mai puțin.

Trip cu Keta / Tripping Thru Keta

E genul de film despre care nu găsești, pe net, mai nimic. Încercam să aflu numele scenaristului și al semnatarului de imagine, plus câteva poze din film, și cu greu am găsit ceva. Filmul e atât de „bine” distribuit, încât nu apare nicăieri. Ca multe altele cu buget infim, el există, deocamdată, prin festivaluri, și poate că în această zonă critică de vizibilitate o să și rămână pentru mult timp, neputând să aibă alte validări decât cronici rare. Care rar pot fi entuziaste ca a mea, cea de față. În fine. Filmul în cauză este, din prima lui secundă, o născocire de situații absolut sărite de pe fix. Keta, o fată obeză, își caută cu disperare un loc de muncă, dar eșuează sistematic. În schimb, trăiește din vânzare de droguri pentru tot soiul de clienți fideli, unul mai obscur ca altul (un băiat homosexual, a cărui mamă puritană e, de fapt, o bestie sexuală; o călugăriță sătulă de rutină; un gigolo gay, agresat de un client fixist; o actriță de telenovele, trecută de prima tinerețe, furioasă că primește roluri de mamă; un El bisexual și o Ea care tânjește să devină mamă, etc.) ale căror povești încrucișate compun, de fapt, întreg filmul.

Nu vă așteptați la nimic, când veți intra în sală. Lăsați filmul să vină peste voi și „să vă ia pe sus”, cum ar face-o, să zicem, un trenuleț dintr-ăla din parcuri de distracții. Trip cu Keta e o alergătură între situații firești și halucinații pe bază de droguri, care te introduc, din primul minut, într-o lume asudată a gălăgiei, a pleoapelor întredeschise, a gâfâielii, a orgiei spontane. Cu recurs continuu la filmări răsturnate, la grosplanuri grețoase, la puseuri de culori stridente, la animație cretin-naivă, într-un demers de pop-art ironic care vă vor aminti atât de Taxidermia și Trainspotting, cât și de Cow and Chicken și Miaunel și Bălănel, Trip cu Keta e pur și simplu imprevizibil. Și, mai ales, parodic. Nu cred că am văzut vreodată o parodie atât de inventivă și de fresh la adresa clișeelor din telenovele și filme porno. De fapt, punându-le pe ambele sub aceeași lupă, regizorul le așează la același nivel... Veți vedea replici cretine; actorie intenționat proastă; acțiune subțire, de umplutură între „scene”; filmări în primplan a dialogurilor; răsturnări dramatice de situații; plânsete; urlete, etc. E o prosteală generală, bine legată narativ, care e atât de amuzantă, în grotescul ei, încât râzi în toate felurile. De văzut, dacă vreți să vedeți o parodie deșteaptă, perfect legitimă în limitele genului ei.

Filmul mai rulează marți, 29 mai 2018, ora 22.15, la Cinema City Iulius Mall și joi, 31 mai 2018, ora 17.30, la Cinema Victoria
Mexic, 2017, 105’
Titlu original: Tripping with Keta
Regie: Julio Bekhor
Scenariu: Beto Cohen
Imagine: Fernando Sama
Distribuție (parțial): Mayte Vallejo; Leticia Huijara

Moștenitoarele / The Heiresses / Las Herederas

Nu voi scrie mult despre Moștenitoarele, pentru că, din punctul meu de vedere, nu sunt multe de zis. Filmul nu are o poveste mai consistentă decât cea pe care o găsiți în sinopsis („Chela şi Chiquita, moştenitoare ale unor familii bogate, sunt împreună de mult timp. Dar starea lor financiară e tot mai precară şi în curând își vor vinde din lucruri. Când datoriile fac ca Chiquita să fie întemnițată, Chela o ia de la capăt. Chiar când e pe punctul de a accepta schimbarea, Chela o întâlneşte pe mult mai tânăra Angy”), cu toate că, din câte mi se pare, nu consistența poveștii e intenția care a dus la producerea acestui film. Cu totul altceva generează energia filmului, atât ca poveste, cât și ca sens, iar acel altceva e tranziția pe care Chela o parcurge de la singurătate, la o minimă șansă de fericire. Chiar dacă acea fericire e mai degrabă sexuală.

Teoretic, miza sună nemaipomenit. Dar felul mult prea greoi în care se întâmplă filmul arată o poveste care întârzie să producă sens. Începe plat, neclar, poate în mod intenționat neclar, tocmai ca să stârnească interes. Dar pentru mult timp nu înțelegi mai nimic – cine, ce, al cui, de unde, iar toate astea se clarifică abia spre final, când filmul nu are suficientă încărcătură emoțională acumulată, tocmai din cauză că nu ai înțeles cine, ce, al cui, de unde... Iar la final ai senzația că atunci începe. Că intriga a prins rădăcină, că are de unde porni, dar de fapt e gata. E, într-un fel, sindromul filmului românesc: începe când se termină. Și, la fel ca în cazul multor filme românești, nu cred că e o strategie de a pune spectatorul pe gânduri, ci o consecință a faptului că, de fapt, filmul nu e suficient de bine scris. Nu e suficient de articulat în toate momentele sale, de la expoziție la final.

Lăsând, însă, la o parte lentoarea cu care filmul se face înțeles, există foarte mult conținut în Moștenitoarele. Apreciez discreția cu care e construită, pas cu pas, Chela, ca personaj strecurat pe după uși, filmat în penumbre, lăsat să aștepte în holuri întunecoase. Tăcerea ei tristă, excelent jucată în grimasele de posomorâre irecuperabilă, te doboară. Și te molipsește de tăcere. Asemănătoare, ca încleștare de frustrări, cu Erika din Pianista lui Haneke, Chela e remarcabilă ca personaj feminin. Poate deveni iconic de acum înainte, ca personaj articulat de bogăție, decădere, bătrânețe, frustrare sexuală, și e posibil să genereze multe copy-paste-uri de idee.

Filmul mai rulează miercuri, 30 mai 2018, ora 12.30, la Cinema Victoria
Paraguay, 2018, 97’
Titlu original: Las Herederas
Regie: Marcelo Martinessi
Scenariu: Marcelo Martinessi
Imagine: Luis Armando Arteaga
Distribuție (parțial): Ana Brun; Margareta Irún