Până să apară Les Films de Cannes à Bucarest, în 2010, nu exista, în ce mă privește, un alt festival în afară de TIFF care să conteze. TIFF era, în esență, festivalul, adică cel mai bun motiv să plec de acasă în alt oraș, ca să văd filme. Din 2010, însă, TIFF a trecut pe planul doi și îmi asum opinia chiar dacă sunt convins până în măduva oaselor că TIFF e unic și inimitabil, ca atmosferă, ca structură, ca orice. Ceea ce n-are TIFF, dar are Les Films de Cannes, este, ca să zic așa, frecvența bucuriei în sala de film. Adică șansa ca din cinci filme văzute, cinci să îți placă, spre deosebire de TIFF, unde poți vedea opt, dintre care unul să conteze (și, totuși, să te consideri norocos). Cu toată sterilitatea sa de festival încă neimpus într-un oraș prea gălăgios, prea dezordonat, prea fără identitate compactă, cum e Bucureștiul față de inconfundabilul Cluj, Les Films de Cannes mă surprinde plăcut de fiecare dată, cu fiecare proiecție. Iată, mai jos, un exemplu. Nu e capodoperă, dar transmite da capo al fine tot ceea ce vrea să transmită. Iar asta e bine.

Filmul se numește One Day, e producție maghiară și a primit, la Cannes 2018, Premiul Criticii. Din păcate, însă, pentru cei care văd în cinema ocazia de a consuma povești rotunde, cu final cert, clar, frumos, happy-end dacă s-ar putea, One Day va fi o dezamăgire. Filmul nu oferă mai mult, ca poveste, decât ceea ce oricum găsiți în sinopsis. Iar sinopsis-ul e simplu, deschizând o poveste subțire: o femeie, mamă a trei copii, trăiește o viață nu prea interesantă. Ca orice femeie care își asumă rolul de stâlp al casei – fiindcă n-are încotro, soțul fiind mai mult absent – și care aleargă nebunește de la job la grădiniță și de la școală la plătitul facturilor, mama trăiește, de fapt, viața celor de care are grijă. Viața ei, fragmentată în treburi zilnice, e, cumva, în stand-by. E aproape de zero. E ascunsă printre propriile gânduri, pe care rar și le poate aduna între spălatul de vase și adormitul copiilor.

Ar fi o viață ușor de suportat – asumată oricum cu ani în urmă, atunci când a decis să întemeieze o familie – dacă n-ar avea bănuieli că soțul o înșeală. Și, mai ales, dacă n-ar fi un „zid” între ea și soț, construit de-a lungul vremii din prea multă rutină, generată de lipsă de dialog, generată de lipsă de timp, generată la rândul ei de prea multă alergătură. Acum, însă, bănuielile trebuie confruntate, iar lipsa de exercițiu în a vorbi unul cu celălalt frânează orice încercare de a rezolva ceva. În plus, presupusa amantă dă în continuare târcoale familiei, în ideea de a obține iertare.

Ar fi existat riscul ca o astfel de poveste să pice în melodramă și să se piardă în dialoguri aprinse de dragul dramatismului, în scandaluri gălăgioase și în emoții tari. One Day, însă, se construiește din tăceri și grimase. Din cadre fixe care insistă pe priviri, pe sprâncene care se încruntă insesizabil, pe un colț de gură care mimează un zâmbet, pe gesturi mici care mustesc de încordare. Nu se rostește mai nimic, dar frânturi de situație și frânturi de stări sugerează foarte exact „zona” în care se află personajul, provocând, totodată, spectatorul să intuiască și să gândească acea zonă. Montajul nu e deloc alert; de multe ori, planuri-secvență duc scena până la capăt, crescând în forță din cadențe de zgomote periferice (claxoane, tocuri pe stradă, rumoare) și din precipitări ale camerei de filmat. În plus, fragmente de muzică desprinse parcă din The Exorcist țin acțiunea într-un suspans aparent, care apropie de thriller această dramă de familie. O dramă interioară, consumată parcă sub un capac etanș, sub care e foarte ușor să îți pierzi mințile.

Meritul acestui film aparent comun – și confundabil, ca schiță de poveste, cu orice altă dramă de familie care vă vine în minte – este că transmite mult prin puțin, fiind perfect așezat pe linia unui „less is more” cinematografic. Prin sinteză radicală de acțiuni, prin mici sugestii de situație, prin construcția poveștii pe un singur personaj, în jurul căruia oscilează, umbrit, celelalte, filmul lui Zsófia Szilágyi se îndreaptă, din punct de vedere estetic, „spre un film sărac”. Rafinat, lent, bine ritmat, aparține acelui tip de tradiție a economiei de mijloace, din care fac parte, să spunem, naturaliștii români ai anilor 2000-2010 și frații Dardenne. Și e atât de aproape de viață, încât, în spiritul realismului cinematografic, chiar pare viață. Reușește, practic, să exprime exact epuizarea în care trăim mulți dintre noi sau spre care ne îndreptăm mulți dintre noi.
Filmul nu mai rulează în festival, conform programului. Cu toate acestea, e posibil ca Duminică, 28 octombrie, să ruleze de la ora 13.30, la Cinema „Elvira Popescu”, când unul dintre filmele festivalului va rula la cererea publicului.

Ungaria, 2018, 89’
Titlu original: Egy Nap
Regie: Zsófia Szilágyi
Scenariu: Zsófia Szilágyi
Distribuție (parțial): Zsófia Szamosi; Leo Füredi
Vizionare: octombrie 2018, în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (București)

Când ne mirăm de ce occidentalii privesc cu ochi mari filmele venite din est – adică ale noastre, în special, izvorâte din această lume neocomunistă, ultra-coruptă, încă gri, exotică pentru ei dar banală pentru noi – ar trebui să ne dăm seama că la fel privim și noi filmele care vin, tot din est, înspre noi. Cum ar fi, de pildă, filme din Iran, Palestina, Pakistan. În cazul de față, avem un titlu iranian, produs pe ascuns de teama cenzurii, la fel ca și celelalte de până acum ale aceluiași regizor Jafar Panahi. Vorbim, până la urmă, despre o filmografie făcută „pe genunchi”, printre controale ideologico-polițienești, al căror efect este, în plan estetic, o producție care poate părea imperfectă, fără prea mult ritm, nedusă la capăt așa cum s-ar fi dorit. Dar care, în schimb, are sens și profunzime. Și, recent, un binemeritat premiu pentru scenariu la Cannes 2018.

Se numește 3 faces și decupează, din încurcata și ireparabila lume arabă, un caz la fel de încurcat și ireparabil. O celebră actriță a cinema-ului iranian primește, din senin, o filmare făcută cu mobilul, în care o tânără îi cere ajutorul pentru a scăpa de familia care o ține departe de studii. Filmulețul e tulburător, plin de lacrimi și de rugăminți disperate; ba mai mult, la finalul filmării, tânăra pare a se fi sinucis. Actrița e convinsă că filmarea e autentică și, având în vedere că îi este adresată personal, pornește la drum către satul fetei, nu înainte de a-l ruga pe un regizor să o însoțească și să o ajute în descifrarea mesajului din filmarea fetei.

Misiunea, însă, nu e banală. Nu e o călătorie de plăcere, în ținuturile rural-idilice ale Iranului, ci o incursiune greoaie într-un capăt de lume înecată în praf de stepă. Aici, drumurile – pe care nu încap două mașini – sunt la fel de înguste ca mintea oamenilor din acele locuri. Faptul că tânăra face studii la Teheran provoacă, în sat, furie și ură. Practic, e o lume în care cu mai mare drag se vorbește despre vite, decât despre oameni. De pildă, scena în care cel mai viril taur al satului zace, bolnav, în mijlocul drumului, blocând accesul rutier, e iconică pentru modul în care testiculele unui animal sunt mai de preț decât speranța de educație a unei fete. Sărăcia a adus înapoiere, înapoierea a adus ură, ura a adus excludere. Iată de ce – ca oriunde în lume unde cultura omului se agață de tradiții purtate prin viu grai –, realitățile și pragmatismul rămân în urma superstiției. Tradiția, la fel ca încrâncenarea împotriva celor care nu o respectă, este de neclintit.

S-a râs, la film, dar din păcate nu sunt motive de râs în 3 faces. Da, plutește un oarecare umor inocent asupra situațiilor în care localnicii văd, în cei doi oaspeți, niște figuri salvatoare, venite parcă din cer. Însă filmul este, mai degrabă, sec și reușește să facă un portret non-emoțional al unei lumi hiper-emoționale. Filmări insistente, făcute în planuri-secvență de durată, cu expunere directă a personajelor care trec prin cadru, dau poveștii un ritm de documentar. Se vorbește rar, iar atunci când dialogurile încep, par să nu se mai termine. De la liniște, se sare brusc la gălăgie; de la aparenta rațiune, se trece la furie și capete încinse. Verbozitatea arabului, specifică prin aceea că încearcă să spună totul, dintr-o dată, încercând prin asta să se facă auzit, este perfect ilustrată aici.

Dacă nu se numea 3 faces, probabil se numea Satul. Sau oricum altcumva. Dar nu ar mai fi avut consistență. 3 faces este, de fapt, expresia faptului că trei oameni – actrița, regizorul și fata, toți apărând în film cu numele reale – și-au asumat să joace o realitate interzisă, în Iran. Nu e, poate, cel mai cursiv film, sau cel mai bine închegat; uneori ai senzația, înșelătoare din punctul meu de vedere, că s-ar fi putut condensa totul într-un scurtmetraj. Dar ar însemna să nu ținem cont de funcția lirică pe care o au – întocmai ca în poeziile cinematografice ale lui Abbas Kiarostami – decorurile de stâncă și praf, de case dărăpănate și trunchiuri de copac pietrificate. Ar însemna să nu înțelegem relația între om și ținutul lui și să ignorăm, practic, frumusețea acestui film despre urâțenie.

Vă recomand călduros acest road-movie arid, amar, s-ar putea ca imagini din el să vă bântuie multă vreme după ce îl veți vedea.
Conform programării actuale, filmul nu mai rulează în festival. Cu toate acestea, e posibil ca duminică, 28 octombrie 2018, să ruleze de la ora 13.30, la Cinema "Elvira Popescu", când unul dintre filmele festivalului va rula la cererea publicului.

Iran, 2018, 100’
Regie: Jafar Panahi
Scenariu: Jafar Panahi
Distribuție (parțial): Behnaz Jafari; Marziyeh Rezaei; Jafar Panahi
Vizionare: octombrie 2018, în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (București)